În primul paragraf al ştirii se afirmă că băiatul decedat, care avusese difterie, nu fusese vaccinat contra acestei boli. Prin urmare, se subînţelege că de aceea a contractat boala care l-a ucis.

În al doilea paragraf se relatează că analizele făcute la 57 de persoane din anturajul copilului au relevat alte opt cazuri de infectare asimptomatică. Se afirmă că aceste cazuri sunt asimptomatice tocmai pentru că au apărut la copii care erau vaccinaţi. Se mai spune că acestora li s-au administrat antibiotice şi li s-a recomamdat să stea acasă, „pentru a evita contaminarea procentului de 3% dintre persoanele din zona localităţii Olot, care erau nevaccinate”. Afirmaţia este menită a induce o oarecare stare de panică, ce poate fi totuşi înţeleasă până la un punct.

Dar adevărata întrebare este de ce s-au infectat cei opt copii vaccinaţi? Nu ar fi trebuit să fie protejaţi de vaccin?

De ce părinţii se tem de vaccin?

Următorul paragraf relatează regretul profund al părinţilor care, la căpătâiul copilului, se simţeau vinovaţi de decizia de a nu-l fi vaccinat şi „induşi în eroare” de ceea ce se subînţelege a fi propaganda celor care se opun vaccinării.

Desigur, motivaţia pentru care părinţii au ales să nu îşi vaccineze copilul este trecută cu vederea, considerându-se că nu este suficient de întemeiată pentru a fi prezentată. Dar merită menţionat că studiile au demonstrat că părinţii care refuză vaccinarea sunt în general persoane bine educate şi bine informate.

Cu siguranţă, şi părinţii acestui copil au văzut că vaccinul împotriva difteriei face parte dintr-un vaccin plurivalent, care vine la pachet cu alte două tulpini infecţioase sau toxine aferente unor infecţii: DPT (DtaP – difterie, tetanus, pertussis/tuse convulsivă). Şi probabil că s-au informat că, pe lângă încărcătura toxică şi infecţioasă de trei ori mai mare decât a unei imunizări obişnuite, la aceste vaccinuri se adaugă şi mai mulţi adjuvanţi şi conservanţi, despre care se ştie că sunt puternic alergenici şi pot afecta sistemul neurologic.

Formula împotriva tusei convulsive din vaccinul trivalent DPT [2] reprezintă imunizarea care a înregistrat cele mai multe dovezi  [3] despre efectele sale adverse – efecte foarte severe, care merg până la leziuni ireversibile pe creier şi chiar moarte. Mai nou, s-a adăugat la acest vaccin şi componenta de imunizare contra poliomielitei, vaccinul devenind DPTP, unul tetravalent (cu patru componente de imunizare).

Se admite adevărul că, de fapt, sursa infectării nu s-a identificat încă

Abia în a doua parte a materialului se spune negru pe alb că oficialii din sănătate încă monitorizează cazul, pentru a găsi sursa contaminării. Aşadar, deşi de la bun început articolul efectiv afirmă (sau sugerează cu măiestrie) că băiatul nevaccinat este sursa infectării, cei care au avut răbdare să citească până aici află acum că, de fapt, încă nu se cunoaşte cu certitudine cauza acestei epidemii locale de difterie.

ECDC spune că cei vaccinaţi sunt purtători ai bolii. De ce nu şi surse de infectare?

Dar să lăsăm deoparte contradicţiile interne ale articolului citat şi să urmăm sfatul conform căruia numai experţii pot vorbi în cunoştinţă de cauză. Aşadar, să lăsăm experţii să vorbească. Din raportul [4]dedicat cazului respectiv de către ECDCD – Centrul European pentru Controlul Bolilor, aflăm lucruri care ne deschid o cu totul altă perspectivă.

Raportul spune: „Nu este ceva neobişnuit un caz de difterie apărut într-o populaţie cu rată mare de protecţie (prin vaccinare – n. red.), deoarece cei vaccinaţi pot fi purtători asimptomatici ai bacteriei toxigene Corynebacterium diphtheriae”.

Aşadar, ECDC recunoaşte că vaccinul transformă persoanele vaccinate în purtători asimptomatici ai infecţiei. Iar copiii vaccinaţi la care s-a descoperit infecţia nu s-au contaminat neapărat de la prietenul lor bolnav, ci puteau purta de mult infecţia în organism, aceasta datorându-se vaccinării. O admite autoritatea supremă în domeniul controlului bolilor la nivel european. În acest caz, întrebarea legitimă care se iveşte este dacă nu cumva copilul nevaccinat a luat boala de la cei vaccinaţi!

ECDC: două decese în Brazilia, la copii vaccinaţi

În raportul ECDC menţionat mai sus se mai arată: „Cazuri grave, printre care şi două decese, s-au înregistrat de curând în Brazilia, la copii vaccinaţi conform schemei complete de vaccinare”.

De reţinut că presa nu a scris nimic despre moartea de difterie a doi copii din Brazilia – poate copiii brazilieni sunt mai puţin importanţi decât cei spanioli; sau poate că e incorect politic să fluieri în biserica vaccinaţionistă, mai ales că decesele au avut loc în urma unei forme mai agresive a bolii decât în mod normal.

Deci nu este deloc neobişnuit ca cei vaccinaţi să dezvolte chiar boala împotriva căreia se presupune că vaccinul oferă protecţie. Conform ediţiei din 24 septembrie 1976 a ziarului Washington Post, dr. Jonas Salk, creatorul vaccinului anti-poliomielitic în formula cu viruşi morţi, folosită în anii 1950, a depus mărturie [5] că virusul viu atentuat folosit ulterior în SUA între anii 1960 şi 2000 a fost „cauza principală, dacă nu chiar unică” a tuturor cazurilor de poliomielită înregistrate în SUA din 1961 încoace. Documente oficiale din anii 2000 ale OMS  şi CDC recunosc această realitate referitoare la vaccinuri, mai ales în privinţa vaccinului oral [6] cu virus poliomielitic atenuat, care, fiind mai accesibil ca preţ, a făcut multe victime după ce a fost folosit în India şi ţările africane, unde au existat multe cazuri de poliomielită rezultate tocmai în urma vaccinării.

După ce citeşti un document precum cel de aici [7], nu poţi să nu te gândeşti că vaccinurile ar putea deveni un adevărat risc pentru sănătatea publică [8], iar ştiri „doftoricite” precum cea exemplificată şi disecată mai sus nu încearcă altceva decât să apere acest secret bine păstrat.

***

Alte surse din articol:
[1] http://23on.com/30-years-after-its-eradication-diphtheria-reappears-in-spain/
[2] http://thinktwice.com/dpt.htm
[3] http://www.amazon.com/exec/obidos/ASIN/089529463X/optimalwellnessc
[4] http://ecdc.europa.eu/en/publications/Publications/diphtheria-spain-rapid-risk-assessment-june-2015.pdf

[5] http://www.thinktwice.com/Polio.pdf

[6] http://usatoday30.usatoday.com/news/world/2009-08-14-nigeria-polio_N.htm

[7] http://www.who.int/immunization/diseases/poliomyelitis/endgame_objective2/oral_polio_vaccine/VAPPandcVDPVFactSheet-Feb2015.pdf

[8] http://vactruth.com/2013/02/23/17-examples-of-vaccine-failure/

Difteria, inca un vaccin al trisorilor

Ce ne facem? In cea mai mare parte vaccinatii sunt cei care au facut difterie!
Sa folosim strategia lui Pasteur: toti cei care au facut boala si nu aveau
decat una sau doua doze de vaccin
nu vor fi bagati la categoria vaccinatilor!
Genial!!!
Comertul cu vaccinuri e salvat! (1)
(1) Ce mai conteaza ca mii si mii de copii vor fi victimele vaccinurilor.
René Bickel, Vaccination, la grande illusion

OMS admitea de exemplu in 1962: “Este adevarat insa ca frecventa cazurilor noi de difterie poate creste si scadea in mod independent de programele de vaccinare.” (Sursa: “Rolul imunizarii in lupta impotriva bolilor transmisibile,” OMS, Lucrari despre Sanatate Publica, nr 8, pag. 64, 1962).

Intr-un alt document al OMS (din 1975) intitulat “Unele probleme nerezolvate in difterie“, citim ca “gradul de protectie conferit prin vaccinare cu antitoxina este adesea nesatisfacator. 7-10% din cazurile de difterie raportate in Statele Unite au loc in randul unor subiecti complet imunizati cf. fiselor medicale, in conformitate cu raportul anual de monitorizare a difteriei redactat de CDC.” In al doilea rand, acest raport sustine ca, asa cum a fost demonstrat in mod clar de catre Frost in 1928, imunitatea la difterie este frecventa in primii ani ai copilariei ca urmare a infectiilor cutanate ce implica C. Diphtheria (difterie cutanata) si ale caror semne clinice sunt foarte slabe, daca nu chiar absente. Prin urmare, este imposibil de stiut cata imunitate este dobandita prin vaccinare sau altfel.”

2. Nu exista studii controlate (deci riguroase) cu privire la eficacitatea acestui vaccin:

In aceeasi sursa de la OMS din 1962 mentionata mai sus, putem gasi si alte marturii despre absenta evaluarii riguroase si stiintifice a „binefacerii” vaccinarii antidifterice:

Michel Georget,
Aportul vaccinurilor la sanatatea publica, realitatea dincolo de mit (Dangles)

3. Vaccinul prezinta, de asemenea, riscuri care nu pot fi trecute cu vederea.

Sa nu uitam ca, atunci cand copiii mor sau raman grav handicapati dupa vaccinare, acestea sunt in mod sistematic clasificate ca si “coincidente” si niciodata mass media nu va da o amploare alarmanta acestor cazuri grave, cazurile respective –sub diverse forme- sunt redate de mass media doar episodic, ca un fel de exceptii care continua sa vonfirme regula nemiloasa a tabu-ului.

Revenirea la acest subiect a fost cu atat mai importanta cu cat a fost nevoie de un singur deces al unui bebelus german diagnosticat cu rujeola (fara sa existe suficiente informatii despre starea de sanatate generala a copilului), si deja s-a repus pe tapet dezbaterea despre libertatea vaccinarii in Germania, acolo unde exista mii de persoane care sufera de handicapuri grave postvaccinare, dar inca nu in numar suficient pentru a se bucura macar de o sutime din acel efect mediatic.

Dr. Meric scrie in cartea sa mentionata mai sus: “Generalizarea vaccinarilor la o populatie subnutrita si la alcoolici, in acea perioada, a fost criticata sever ca urmare a reactiilor si efectelor secundare (accese de urticarie, leziuni renale, reumatism si in special diabet). Am fost nevoiti sa cream un nou medicament contra diabetului, cocarboxilaza. ” (Vaccinarea, nu voi mai fi complice, pag. 64).

Alte complicatii identificate in literatura medicala: tulburari nervoase, encefalite, tulburari psihice si retard mintal. Reactiile Arthus sunt, de asemenea, un risc. Fenomenul Arthus este o reactie de hipersensibilitate severa si poate fi foarte dureroasa, ceea ce corespunde unei vasculite experimentale puternice, legate de o reactie cu „complexe imune” (anticorpi precedenti se leaga la antigenele injectate prin vaccin si patrund in vasele de sange, in membranele sinoviale).

Evident, mai este si riscul de deces din cauza vaccinului.

DIFTERIE: prefata cartii “Ei iti pot ucide copilul” Dr. PAUL CHAVANON

“Cum mi-am ucis propriul copil“

Prefata de Dr Pierre COIGNET

Fiica mea, Anne-Marie COIGNET, in varsta de trei ani, nu suferise decat de o singura boala, o otita simple, vindecata in cateva zile, la varsta de doi ani. Era puternica, viguroasa, plina de energie si cu o pofta de mancare excelenta. In urma unei epidemii de difterie printre clientii mei, am decis sa o vaccinez pentru ca in urma cu patru ani o vaccinasem si pe sora ei mai mare, fara accident. Duminica, 7 noiembrie, la ora 10 dimineata, i-am administrat o injectie cu anatoxina Ramon (pe eticheta scria: lot 1160-1162, data de expirare: decembrie 1940″). In aceea seara, la 17, copilul este fara chef, ursuz si refuza orice distractie. A doua zi, dimineata febra 39,5° si seara 39°; acelasi lucru timp de opt zile; cu greu e convinsa sa manance (supe de legume si ceaiuri). Temperatura a disparut de luni pana joi, dar au aparut greturile repetate, martea si vinerea. Joi a vomita dupa fiecare mancare. Examenul urologic arata o diminuare a urinei. Am incercat apoi toate tratamentele uzuale impotriva varsaturilor, impreuna cu un doctor de renume, care a atribuit aceste fenomene unui “atac asupra ficatului” prin injectia cu anatoxina. Extracte perihepatice, citrosodine, bicitrol etc., nimic nu functioneaza.

Varsaturile dureaza opt zile, pana la aparitia brusca a unei semi-coma sambata. Marti totul se complica, apar si convulsiile.Se administreaza injectie intravenoasa cu ser de bicarbonat. Miercuri test de sange dimineata (in franceza in original: chlore glob. 1,13 -Chlore plasmatique 2,48 – Rapport chlore global /  chlore plasmatique =0,45 ; CO2 de plasma = 66%). Apoi alternativ injectii cu ser de bicarbonat si cu ser fiziologic, apoi ser cu glucoza. Joi nou test de sange (in franceza in original: chlore global = 1,77; chlore plasmatique  = 5,19 ; leur rapport = 0,55 ; CO2 = 53 %) si convulsii repetate puternice, urina extrem de rar, albuminurie si zahar in cantitate imensa. 

Sambata seara, coma totala si deces (doar opt zile de la starea de semi-coma). Deci, evolutia in trei saptamani. Eu semnalez ca, dupa o temperatura de baza de 36,6° timp de o saptamana, cu cinci zile inainte de deces incepuse o temperatura de 39.2° marti seara, a doua zi dimineata 38,4°, apoi 39,7° noaptea; apoi doua zile mai tarziu, 38,9° si 39,1°; dupa aceea 37,7° si moartea. Cu o zi inainte de deces testul de urina aratase 13.50 g zahar.

Este dureros pentru un tata medic sa constate ca aceasta analiza a decesului copilului meu se muleaza literalmente pe observatiile colegului meu Dr. Paul CHAVANON, de care am aflat din pacate prea tarziu. Daca as fi aflat de aceste accidente publicate de el ca aparand dupa injectarea anatoxinei difterice (in care se gasesc aproape aceleasi accidente toxi-infectioase! cu aceeasi evolutie a temperaturii, vomismente etc.), niciodata nu as fi administrat copilului meu injectia criminala si ea ar fi fost inca in viata. In paginile urmatoare, dr. CHAVANON va va reproduce printre alte exemple (din care cunoaste multe) o analiza facuta unui copil din ora in ora, analiza care se suprapune aproape perfect pe ce am trait eu cu fetita mea. El ezita s-o reproduca, fiind foarte lunga; l-am rugat s-o faca, pentru ca tin ca toti confratii mei medici care vor citi aceasta carte sa nu uite niciodata asemenea exemple si sa refuze ideea unei vaccinari obligatorii cu un asemenea vaccin care poate ucide multi copii sanatosi, asa cum a ucis-o pe fiica mea.

Docteur P. COIGNET, de Cagnes-sur-Mer ( A.M.)

4. Intrebarile pe care presa nu le va pune niciodata

Copilul spaniol era cu adevarat nevaccinat? Unde sunt dovezile formale?

Apoi, ce stim despre sanatatea generala a acestui copil si mai ales detalii despre nutritia acelui copil? Asta pentru ca formele grave de difterie sunt strans legate de nivelul de fier din sange (iar in ziua de azi un numar tot mai mare de copii sunt anemici).

Iata ce trebuie sa stim despre mecanismul bolii.

Dr. Meric Jean explica:

“Boala difterica este o toxiinfectie grava datorata actiunii toxinei produse de Corynebacterium diphtheriae. Acest bacil, numit si bacilul Klebs-Löffler, este usor patogen pentru om. In cele mai multe cazuri, boala este inaparenta, seamana cel mai adesea cu o boala usoara (angina faringiana). In timpul unei epidemii, cercetarile au aratat ca 90% dintre francezi faceau o boala inaparenta si, prin urmare, ei aveau deja anticorpi la antitoxina in sange. Abia 1 din 2000 de francezi facea o adevarata difterie.

Cat despre Japonia fara vaccinuri si Canada cu vaccinuri, incidenta nu este aceeasi, dar descresterea numarului de cazuri este totusi spectaculoasa. Intre 1944 si 1952, Japonia, care incepuse o campanie de vaccinare, a stopat campania in urma a 40 de “accidente vaccinale cu consecinte fatale” [ce frumos redenumesc ei intotdeauna genocidul vaccinal – n.m.]. In ciuda stoparii campaniei de vaccinare, declinul bolii a fost remarcabil, fiind inregistrate de 11-15 ori mai putine cazuri (morbiditate si mortalitate), chiar in perioada cand Japonia inca suferea de pe urma consecintelor infrangerii in cel de-al doilea razboi mondial: subnutritie si saracie extrema. QED. Vaccinurile nu au nicio influenta pozitiva.

Dupa cum descrie Fernand Delarue in cartea sa Intoxicarea vaccinala, «daca vaccinarea a parut sa faca miracole in Canada, atunci nevaccinarea a facut si ea miracole in Japonia».

In Franta, intre 1945-1950, numarul de decese a scazut de la 1839 la 121 la copiii intre 1-14 ani (vaccinati) si de la 517 la 34 la copiii sub 1 an (nevaccinati). Avem aici un declin de 93% in ambele cazuri! Declinul natural al difteriei este considerat meritul vaccinarii, in realitate este vorba de un fenomen spontan de regresie epidemica in toate tarile europene, fie ca se vaccina, fie ca nu.

In graficul de mai jos se poate vedea clar ca nici in Anglia si Tara Galilor vaccinarea antidifterica nu a avut vreun efect benefic asupra scaderii incidentei.

* * * * * * * * * *

Haideti sa vedem acum ce ne spun sursele oficiale despre istoria vaccinarii antidifterice.

Iata din alta sursa guvernamentala informatii despre cum era produs “miraculosul” vaccin antidifteric:

1. Oamenii de stiinta cultiva in laborator bacteria care cauzeaza difteria si recolteaza toxina.

 

3. Oamenii de stiinta colecteaza sange de la cai si separa serul bogat in antitoxine.

 

4. Apoi, cercetatorii purificau serul cu antitoxina pentru a-l utiliza ca medicament pentru oameni.

In anii treizeci, din cauza numarului de cazuri de difterie aparute la persoanele vaccinate, a fost necesar sa se introduca practica re-diagnosticarii [cunoastem de la polio – n.m.]. Persoanele incomode, cum ar fi medicul militar de la Wath-On-Dearne, nu erau deloc de folos, cu comentarii de genul: “Unde s-a imunizat cel mai mult, acolo au cele mai multe cazuri de difterie.“[1]

Intrucat aproape 40% dintre pacienti cu difterie nu aveau bacteria, iar restul puteau foarte bine sa nu aiba bacili suficient de puternici pentru a ucide un cobai si tinand cont si de faptul ca testul de cobai era total nesigur, respiratia suieratoare a victimelor (wheezing) a avut efectul foarte binevenit de a oferi posibilitatea de a-i re-diagnostica pe vaccinatii care faceau difterie, punand diagnostic de “amigdalita” sau “durere in gat” [rosu in gat??? – n.m.].O mana de ajutor in frauda a dat-o si testul Schick. Din surse oficiale aflam urmatoarele despre cum functiona acest test Schick. Va las pe voi sa ganditi cu propriul cap despre “stiintificitatea” acestui test:

Testul Schick fusese dezvoltat de intreprinzatorul Béla Schick si apoi interzis in Austria, tara lui de bastina, datorita plangerilor parintilor cum ca acest test le ucidea copiii. Dupa ce testul a fost interzis in Europa, Schick “… l-a adus in America, unde stia ca doar concernele medicale lipsite de scrupule domina domeniul de sanatate. O recolta bogata a fost promisa si tehnica de presiune obisnuita a fost pornita, iar publicul exploatat a fost folosit si abuzat din nou… Testul Schick si antitoxina difterica continua sa distruga vieti in timp ce oficialii nostri alesi si protectori publici (?) inchid ochii.“[2]

Dupa ce acest test periculos, total fraudulos si frecvent letal a fost „spalat” de baietii cu drogurile din SUA, Schick a putut sa-l importe iar la re-diagnosticienii primitori din Europa, unde, in combinatie cu testele de cobai, a adus bani frumosi cauzei vaccinarii. Astfel, in Birmingham 70% din cazuri au fost re-diagnosticate. “Din 441 inregistrati cu difterie in 1933, 285 au fost in cele din urma diagnosticati cu amigdalită.“[3]

Dr. JH Parish, angajat la producatorul de vaccinuri Wellcome Research Laboratories [precursorul firmei GlaxoSmithKline!! – n.m.], a sugerat ca difteria „aparenta” ar trebui “diagnosticata ca amigdalita la cei care ies negativ la testul Schick.”[4] Pentru a contracara problema antitoxinei difterice letale, re-diagnosticienii au fost din nou angajati, de data aceasta pentru a veni cu o versiune revizuita a statisticilor mortalitatii infantile de la difterie.

Inainte de introducerea antitoxinei in 1895, diagnosticul de difterie era pus doar pe baza de simptome clinice, deci cei care murisera de difterie au fost inregistrati ca decese datorate difteriei. Din 1895, diagnosticul a inceput sa fie pus pe baza probelor luate din gat. Intrucat foarte multe victime nu prezentau bacteriile necesare diagnosticului, s-a considerat ca murisera din alte cauze, iar statistica arata un declin clar al numarului de decese de difterie dupa introducerea antitoxinei in 1895 [acelasi truc ca si la polio: redefinim boala, schimbam criteriile de diagnosticare si gata si „declinul” bolii in urma vaccinarii – n.m.].

Ca un stimulent suplimentar pentru industria difteriei, oamenii sanatosi ieseau uneori pozitivi la test, cu bacterii de difterie in nas sau in gat; despre acele persoane se spunea ca, desigur, “supravietuisera difteriei datorită eforturilor medicilor dedicati”. «Ca urmare a acestei schimbari de perspectiva, cazurile de dureri in gat usoare sunt acum clasate ca difterie – cazuri care se vor vindeca in orice caz, indiferent de tratament; si astfel fatalitatea difteriei va fi redusa in consecinta. »[5]

Germania a inceput vaccinarea obligatorie antidifterica in 1939. Cand s-au epuizat dozele de vaccin s-au inregistrat 150.000 de cazuri de difterie.[6]
Rezistenta francezilor fata de vaccinare a fost incheiata de catre ocupatia germana, ceea ce a dus la 47.000 de cazuri de difterie.[2]
Norvegia a refuzat vaccinul si a avut 50 de cazuri de difterie.[6]