Va prezentam in continuare traducerea capitolului despre “virusuri” din Manualul de Microbiologie Medicala publicat in anul 2001 de cercetatorii germani Köhler, Eggers, Fleischer, Marre, Pfister, Pulverer. In acest manual este descrisa detaliat metoda clasica de izolare a virusurilor.

Cap. 5 – Virologie generala – Hans J. Eggers

5.1 Virusuri umane patogene – Generalitati

5.1.1 Originea istorica a denumirii de virus

Termenul de „virus” (substantiv neutru: un virus, doua virusuri) inseamna in general o excretie cleioasa de la plante sau animale, in mod special: otrava. Provine probabil din cuvantul sanscrit visam = otrava.

Literatura medicala a preluat notiunea si a utilizat-o in microbiologie in sens de secretie sanguinolenta, otrava, miasma sau contagium, pentru agenti infectiosi, indiferent ca era vorba de bacterii sau virusuri in sensul din prezent.

In 1897, Loeffler si Frosch au folosit denumirea de virus pentru un anumit tip de agenti infectiosi: cautand agentul raspunzator pentru „febra aftoasa” la vaci („Maul- und Klauenseuche”), au descoperit ca acest agent trecea prin filtrul utilizat pentru izolarea bacteriilor („ultrafiltrabil”), nu era vizibil in microscopul optic („ultravizibil”) si nu putea fi cultivat pe niciun fel de culturi celulare cunoscute la acel moment („necultivabil”).

5.1.2 Definitia virusului: Virusurile nu sunt microorganisme

Cu timpul, definitia clasica a virusurilor ca agenti ultrafiltrabili, ultravizibilei si necultivabili a devenit inadecvata, mai ales cand s-a constatat ca existau si bacterii cu aceste caracteristici. In prezent, virusurile sunt caracterizate prin 3 criterii:
1. Virusurile contin doar un singur tip de acid nucleic, fie ADN, fie ARN.
2. Virusurile nu au organele precum mitocondriile sau ribozomii. Virusurile nu au sisteme enzimatice pentru a obtine energie si nu au un aparat care sa se sintetizeze proteine. Ele nu sunt organizate celular.
3. Virusurile nu se inmultesc prin crestere si apoi prin diviziune. Masinaria de sinteza a celulei infectate produce, respectiv modifica la comanda informatiei genetice a virusului componentele individuale ale virusului in diverse „compartimente celulare”. Dupa aceea componentele individuale virale sunt recompuse in particula virala completa (virion).

Componenta chimica

Metode de purificare a virusului

Inainte ca si compozitia unui virus sa poata fi analizata, este necesar sa se prepare o concentratie suficient de mare de particule virale uniforme, care pe cat posibil sa fie curatate/purificate complet de alte substante din celula-gazda.

Pentru purificarea virusului sunt utilizate procedurile uzuale ale chimiei macromoleculare: diversele metode de ultracentrifugare, cromatografie, electroforeza etc. In continuare descriem metoda ultracentrifugarii, care este cea mai raspandita in virologie.

Primul pas in purificarea virusului consta frecvent in centrifugarea diferentiala a materialului brut (de exemplu un omogenat cu celule infectate): Prin centrifugare alternativa la turatie mica si turatie mare multe impuritati se desprind de virus. Astfel, omogenatul se centrifugheaza initial la turatie mica, ca. 3.000 de rotatii/min (rot/min), prin care se sedimenteaza deseurile celulare mai mari. O centrifugare de mai multe ore a lichidului supernatant la 30.000-50.000 rot/min face ca virusurile impreuna cu particulele celulare mai fine sa se sedimenteze, in timp ce componentele solubile raman in lichidul supernatant si se arunca. Sedimentul este colectat in solutie tampon proaspata si centrifugat putin timp la 5.000-10.000 rot/min. Acum se sedimenteaza restul de deseuri celulare, membrane, in timp ce virusul ramane in lichidul supernatant, cu care se lucreaza mai departe.

Se transfera acest preparat partial purificat intr-un tub de centrifugare pe o solutie de zahar a carei concentratie se mareste in directia sedimentarii (gradient de zaharoza) si se centrifugheaza la turatie foarte mare, pentru ca particulele sa se depuna, fiecare cu viteza proprie, in gradient si astfel sa se formeze asa-zisele benzi sau zone, care sunt stabilizate prin solutia de zahar (centrifugare zonala, vezi imaginea 5.8).

Banda care contine virusul poate fi acum izolata si centrifugata pana la echilibru printr-un gradient de sare de inalte densitate (de ex. clorid de cesiu). Aceasta asa-numita centrifugare de echilibru isopicnica separa particulele nu dupa constanta de sedimentare, ci in functie de densitatea de flotatie diferita a fiecareia. Metoda este atat de sensibila, incat poate separa si particule cu continut de acid nucleic diferit sau cu acizi nucleici cu conformatii diferite sau componenta bazica diferita.

Prin asemenea proceduri, care adesea sunt combinate cu alte tehnici (cromatografie, metode serologice etc.), se obtin preparate virale in mare parte purificate. O prima impresie despre gradul de puritate poate fi obtinuta printr-o micrografie electronica.

Sursa: Köhler, Eggers, Fleischer, Marre, Pfister, Pulverer, Medizinische Mikrobiologie (Manual de Microbiologie Medicala), Editia a 8-a, Editura Urban & Fischer, München, 2001; acest manual poate fi descarcat, impreuna cu multe alte materiale, aici-link.

* * * * *

Dupa ce ati citit acest text, ati aflat CUM se izoleaza in mod stiintific un virus.

Ei bine, pentru absolut NICIUNUL din asa-zisele “virusuri patogene” nu exista nici macar o singura publicatie in care sa se fi izolat “virusul” prin aceasta metoda de manual. Intrebati-va de ce si apoi veti ajunge la concluziile corecte.

Daca vreti sa stiti CUM este produs, de exemplu, vaccinul antirujeolic in absenta “virusului” rujeolic, cititi acest articol.

Cercetătoarea Beverly Rubik, PhD, directoarea Centrului pentru Ştiinţe de Frontieră al Universităţii Temple din Philadelphia a scris:

Poate că cel mai mare obstacol pentru care oamenii de știință de frontieră sunt nepregătiți, dar cu care se confruntă în mod inevitabil, este obstacolul politic – tendința sistemelor umane de a rezista schimbării, de a rezista impactului noilor descoperiri, în special al celor care contestă status quo-ul instituțiilor științifice […] „Știința” a devenit instituționalizată și este în mare măsură reglementată de o comunitate oficială care se autoguvernează și se automenține … În ultima vreme a apărut o îngustare a perspectivelor, care a dus la un dogmatism tot mai mare, un scientism dogmatic. Există o aroganță vecină cu închinarea la conceptele și modelele științifice contemporane … acestea sunt predate în școlile noastre într-un mod distructiv care servește doar pentru a perpetua dogma …
În mod ciudat, instituțiile științifice contemporane au căpătat exact comportamentul unuia dintre opresorii săi de demult: biserica. Preoții în halate albe lucrează în laboratoarele din sticlă și oțel care seamănă cu nişte catedrale, sub conducerea „episcopilor” și „cardinalilor” care mențin ortodoxia prin recenziile de tip „peer review”.
Această situație nefericită în interiorul instituțiilor științifice, deși se agravează tot mai rapid, a fost dintotdeauna tipică. Ideile noi sunt respinse cu ușurință și ridiculizate, iar suporterii lor sunt persecutați și urmăriți penal. Totuși, numai prin introducerea de noi descoperiri putem evolua și progresa cu o mai bună înțelegere a naturii și a modului ei de funcționare. Ceea ce ne reține este o formă de „democrație” prin care majoritatea decide ceea ce este bine sau rău, adesea fără a dori să examineze dovezile prezentate. Argumentul principal este: „Nu poate fi corect pentru că nimeni nu a mai spus vreodată așa ceva!”

Ei bine, o mică excursie în trecut dezvăluie adesea că cineva undeva chiar a mai spus aşa ceva. Pentru a ilustra acest lucru, să luăm sub lupă teoria „germenilor”.

Secolul XIX – Pasteur sau Béchamp?

Deoarece aceşti germeni erau găsiţi doar în țesuturi bolnave și nu în cele sănătoase, s-a postulat că germenii ar fi invadat sistemul din afară. Stabilimentul medical a acceptat acest lucru, a început să caute modalități de a „ucide” acești invadatori și până în ziua de azi urmărește același scop, în cea mai mare parte fără succes. Se spune că pe patul de deces Louis Pasteur ar fi declarat, referindu-se la ideile unui fiziolog francez eminent, Claude Bernard: „Bernard are dreptate … mediul este totul! Microbul nu este nimic!” Claude Bernard susținuse ideea că în patologie mediul era mult mai semnificativ decât germenii. Totul se baza pe opera unui contemporan al lui Pasteur, profesorul Antoine Béchamp.

Béchamp a lucrat mai întâi la Strasbourg ca profesor de fizică și toxicologie la Școala Superioară de Farmacie, mai târziu ca profesor de chimie medicală la Universitatea Montpellier și mai târziu ca profesor de biochimie și decan al Facultății de Medicină de la Universitatea din Lille, toate în Franța.

În timp ce experimenta cu fermentația – defalcarea moleculelor complexe în compuși organici prin intermediul unui „ferment” – Béchamp părea să vadă la microscop o serie de structuri minuscule în soluțiile sale de fermentare. Chiar înainte de Béchamp, alți cercetători observaseră, dar calificaseră drept inexplicabil, ceea ce numeau „corpusculi sclipitori” sau „granulații moleculare”. Béchamp a fost cel care, observând reacții enzimatice puternice ale acelor structuri, a creat un cuvânt nou pentru a le descrie: microzime sau „fermenţi minusculi”.

Una din caracteristicile speciale ale acestor fermenţi era că microzimele erau prezente din abundenţă în carbonatul natural de calciu, cunoscut sub denumirea de cretă, în timp ce nu existau în carbonat de calciu chimic pur realizat în laborator în condiții artificiale. Acesta este motivul pentru care creta putea inverti soluțiile din zahăr de trestie, în timp ce carbonatul pur de calciu nu reuşea. Cu alte cuvinte, deși din punct de vedere chimic carbonatul de calciu artificial „pur” este exact același ca şi carbonatul natural de calciu, totuși numai acesta din urmă este „viu”, lucru care îi permite să interacționeze cu mediul. Ştiind aceste lucruri, devine ușor să ne explicăm de ce vitamina C naturală are atât de multe proprietăți de stimulare a sănătății, pe care cercetătorii nu le-au putut reproduce în experimentele lor deoarece ei foloseau vitamină C creată artificial. Din nou, avem o indicație clară că „impuritățile” din interiorul substanței sunt esențiale pentru funcționarea ei în natură.

Béchamp a continuat să studieze microzimele din organismul animalelor și a ajuns la concluzia uimitoare că acele structuri minuscule erau mai elementare pentru viață decât celulele, considerate multă vreme ca fiind elementele de bază ale întregii materii vii. Béchamp credea că microzimele sunt elemente fundamentale responsabile de activitatea celulelor, a țesuturilor, a organelor, chiar a întregului organism viu, de la bacterii la balene și de la ciocârlii la ființe umane. El a găsit microzimele chiar și în embrioni, unde erau responsabile de dezvoltarea ulterioară a embrionilor, modificându-se în mod semnificativ în acelaşi timp cu aceştia.

Cel mai incredibil pentru prof. Béchamp a fost faptul că atunci când avea loc un eveniment suficient de grav care afecta întregul organism, tulburând echilibrul natural, microzimele din organism începeau să dezintegreze organismul complet, transformându-se în bacterii și alți microbi, în timp ce ele continuau să supraviețuiască. Ca dovadă a acestei supraviețuiri, Béchamp le găsea în pământ, în mlaștini, în funingine, praf de stradă, chiar în aer și în apă. Aceste elemente de bază, aparent eterne, din care suntem alcătuiţi şi noi și animalele, supraviețuiesc resturilor de celule vii din corpul nostru. Atât de indestructibile erau microzimele, încât Béchamp le găsea chiar în calcar cu vechime de 60 de milioane de ani. De aceea, aceste structuri trebuie considerate sâmburii vieții.

Prof. Béchamp a demonstrat în laboratorul său că, prin folosirea unor soluții de cultură diferite, se dezvoltau seturi de „germeni” absolut diferiţi, în ciuda faptului că toate soluțiile fuseseră păstrate în aceleași condiții sterile. El era convins că germenii nu aveau cum să vină dintr-o sursă exterioară, ci proveneau din interiorul fiecărei soluții. Microzimele, care sunt aceleași structuri de bază pentru toată materia vie, se transformau -prin stimularea diferitelor culturi în care trăiau- în forme de viață diferite (în aceste experimente se transformau în germeni), toate fiind corespunzătoare conținutului soluției de cultură.

De asemenea, Béchamp a demonstrat clar că un tip de bacterii se va transforma spontan într-un alt tip, dacă se schimbă condițiile de mediu. Astfel s-a observat că bacteriile prezente la difterie se transformau în „coc” (din latină coccus, vezi stafilococ/streptococ), ceea ce în bacteriologia lui Pasteur este considerat imposibil!

Controversa dintre cele două puncte de vedere științifice este ușor de rezolvat dacă examinăm rapoartele transmise Academiei Franceze de Științe de către cei doi. Putem trage trei concluzii incontestabile și izbitoare:

1. Rapoartele lui Pasteur privind experimentele și deducţiile ulterioare au apărut toate după lucrările profesorului Béchamp, unele chiar la câțiva ani distanţă. Când Pasteur a proclamat că găsise răspunsul la o chestiune urgentă, a reieşit că Béchamp răspunsese deja în mod clar la acea întrebare.
2. Experimentele lui Pasteur nu au fost controlate în mod ştiinţific, lucru care este invariabil complet ignorat chiar și atunci când este subliniat de colegii săi. În schimb, Béchamp pare să fi avut o abordare mai rigidă și mai structurată a experimentelor sale, ceea ce i-a permis să răspundă mai clar contemporanilor săi.
3. Concluziile trase de Pasteur în urma experimentelor sale erau deseori dincolo de scopul experimentului și s-au dovedit a fi mai mult speculaţii decât știință. Astfel, Pasteur a fost prins în mai multe rânduri schimbându-și interpretarea și declarațiile după cum avea interes. Prof. Béchamp nu a fost niciodată auzit făcând vreo afirmaţie pe care nu o susținuse cu o dovadă științifică solidă.

Motivul pentru care profesorul Béchamp a fost ignorat, iar chimistul Pasteur a ajuns la statutul de erou, se regăsește în personalitățile diferite ale celor doi și în momeala succesului comercial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în prezent: continuăm să ignorăm faptele și cifrele și căutăm tot „invadatorul exterior” pe care să-l acuzăm că ar cauza boli. Nu numai că omenirea a avut ocazia chiar la apariția acestei dogme să o respingă pentru totdeauna, dar încă de atunci toate experiențele personale, precum și faptele și statisticile privind efectele tratamentelor bazate pe această dogmă, au arătat mereu şi mereu că acest sistem este greşit. Totuși, împinși de recompensele comerciale și sociale, continuăm să ignorăm realitatea și refuzăm să punem la îndoială în termeni științifici reali fundamentele pe care se bazează viziunea noastră asupra bolii.

Postulatele Henle-Koch

În general, a fost acceptat chiar din timpul lui Pasteur că, pentru ca un anumit microorganism să fie făcut responsabil pentru o anumită boală, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

• Organismul menționat trebuie să fie găsit în fiecare caz al bolii.
• Organismul menționat nu trebuie găsit la nicio altă boală sau în absența bolii.
• Organismul menționat trebuie izolat din țesutul bolnav în cultură pură.
• Injectat într-un organism sănătos, organismul crescut în cultură trebuie să producă din nou aceeaşi boală.

Este evident că aceste condiții nu au fost niciodată îndeplinite, în absolut nicio boală „infecțioasă” cunoscută! Nici acum și nici în zilele lui Pasteur, așa cum atestă multe plângeri și controverse ale lui Pasteur cu colegii săi întru știință.

Și mai sunt multe de spus!

Microscopul universal

În februarie 1944, Institutul Franklin din Philadelphia (SUA) a publicat un articol intitulat „Noile microscoape”, în revista sa prestigioasă dedicată științei aplicate. Articolul conținea o dizertație lungă despre „microscopul universal”, creat de un autodidact din San Diego, Royal Raymond Rife. Acest microscop, dezvoltat în anii 1920, a biruit cel mai mare dezavantaj al microscopului electronic, care tocmai fusese introdus pe piață de către Radio Corporation of America. Întrucât în microscopul electronic microorganismele vii sunt puse în vid și sunt supuse unor modificări protoplasmice induse de o grindină virtuală de electroni (ceea ce le transformă în artefacte de laborator!), microscopul electronic nu este capabil să prezinte (micro)organismele în starea lor naturală de viață.

Microscopul Rife are mai multe caracteristici frapante, dintre care cele mai importante sunt cuarţul de cristal, din care sunt realizate întregul sistem optic și unitatea de iluminare, și de asemenea rezoluția extraordinară la care ajunge. Cu o putere de rezoluţie de 31.000 de diametre – spre deosebire de 2.500 ale microscoapelor utilizate în acel moment și cel puțin dublul măririi disponibile cu soluțiile optice utilizate în prezent – dispozitivul Rife putea să se concentreze pe cinci linii ale unei rețele standardizate, în timp ce un microscop obișnuit nu poate examina decât cincizeci de linii, iar asta cu o aberație considerabilă.

Rife a susținut că ar selecta o anumită frecvență sau frecvențe de lumină care se coordonau și rezonau cu constituenții chimici ai specimenului, astfel încât un specimen anume emitea o lumină proprie, de culoare specifică și unică. Astfel, specimenele puteau fi identificate cu ușurință.

Cu invenția sa, Rife putea să examineze organismele vii. Ceea ce a văzut l-a convins că:

• germenii nu puteau fi cauza, ci doar urmarea bolii;
• în funcție de starea sa de sănătate, corpul putea transforma o bacterie inofensivă într-un „agent patogen” letal;
• un astfel de „agent patogen” ar putea fi distrus instantaneu, fiecare cu o anumită frecvență de lumină;
• celulele, considerate cărămizile de bază ale materiei vii, sunt de fapt compuse din structuri mai mici, ele însele constituite din structuri chiar mai mici, acest proces continuând cu o mărire mai mare și mai mare în șaisprezece etape, o călătorie pas cu pas în lumea microscopică de dincolo.

Mii de fotografii și sute de metri de filme au fost făcute pentru a dezvălui aceste fapte.

Încă o dată, ca și în cazul profesorului Béchamp, folosirea unui echipament mai bun și acceptarea imaginilor observate, în ciuda faptului că erau opuse cunoștințelor științifice oficiale, au dus la o descoperire semnificativă. Nu numai că Rife a descris ceea ce a văzut, spre deosebire de ceilalţi oameni de ştiinţă care făceau presupuneri despre ceea ce credeau ei că este adevărul, dar el a documentat fiecare pas al descoperirii sale cu fotografii și filme. Contemporanii săi au decis că era imposibil să „vadă” aceste organisme minuscule, deoarece ei nu aveau tehnologia, iar rezultatul final este că aproape nimeni dintre noi nu a auzit vreodată de Rife și de microscopul lui. Mai mult decât atât, se pare că microscopul său – împreună cu majoritatea publicaţiilor și dovezilor științifice ale lui Rife – a fost distrus. Recent, unele dintre ele au fost recuperate, dar, din păcate, într-o stare deplorabilă. Până în prezent, nimeni nu a reușit să reconstruiască exact microscopul Rife, deoarece detaliile specifice nu au fost găsite niciodată.

Consecința descoperirii lui Rife este că celulele nu sunt elementele de bază ale vieții, așa cum crede profesia medicală, iar bacteriile provin din interiorul țesutului bolnav și nu invadează corpul din afară, cum crede medicina.

Gaston Naessens

Acest biolog născut în Franța, care a trăit timp de mulți ani în Quebec (Canada), a inventat un microscop în anii 1950, neștiind de invenția și munca lui Rife, un microscop capabil să examineze entități vii mult mai mici decât pot fi văzute în microscoapele optice existente.

Cu ajutorul instrumentului său excepțional, Naessens a descoperit în sângele animalelor și oamenilor, precum și în seva plantelor, o formă ultramicroscopică subcelulară necunoscută, vie, care se înmulţea, pe care a botezat-o somatidă. Această particulă putea fi cultivată – crescută – în afara corpurilor gazdei sale. Și, destul de ciudat, putea fi văzută cum se dezvoltă într-un ciclu „de schimbare a formei”. Primele trei etape – somatide, spori și spori dubli – sunt perfect normale la organismele sănătoase, de fapt sunt esențiale pentru existența lor.

Chiar mai ciudat, s-a descoperit de-a lungul anilor că somatidele sunt practic indestructibile! Ele rezistă expunerii la temperaturi de peste 200°C și mai mult, supravieţuiesc expunerilor la 50.000 de rems de radiaţii nucleare, mult mai mult decât este suficient pentru a ucide orice vieţuitoare. Somatidele nu sunt afectate de niciun acid. Scoase din reziduurile de centrifugă, nu au putut fi tăiate cu un cuțit diamantat.

Implicația misterioasă este că noile forme de viață minuscule sunt absolut nepieritoare. La moartea gazdelor lor, cum suntem de exemplu noi, somatidele se întorc la pământul în care trăiesc.
Naessens a mai descoperit faptul că, dacă și când sistemul imunitar al unui animal sau al unei ființe umane devine slăbit sau destabilizat, ciclul normal de trei etape trece într-un stadiu de treisprezece etape de creștere succesivă, pentru a forma un total de șaisprezece forme separate, fiecare evoluând în următoarea. Toate acestea au fost clar dezvăluite în detaliu prin înregistrări video și fotografii cu stop cadru. Din stadiul de spori dubli, menționat mai sus ca a treia etapă în ciclul normal, somatida se poate transforma într-o formă bacteriană (4) care include formele „virale”, apoi o formă bacteriană dublă (5), apoi o formă de tijă (6), o formă bacteriană cu spori dubli (7), o formă bacteriană cu spori dubli granulați (8), iar (9) și (10) sunt forme globulare microbiene. La etapa (11), această formă „explodează” și se transformă într-o formă de drojdie (12), apoi o formă de ascospor (13), iar formele (14) și (15) sunt forme miceliene. În acest ciclu se află baza tuturor „germenilor” cunoscuți, care au evoluat dintr-o etapă anterioară mai puțin dezvoltată, în circumstanțe de mediu adecvate.

Într-un mediu tisular bogat și curat, forma (15) va „exploda” și va elibera somatide în mediul înconjurător, în timp ce membranele exterioare vor rămâne ca un talus fibros (țesut cicatricial). Aceste somatide vor relua apoi ciclul normal de trei etape. În termeni simpli, țesutul bolnav dezvoltă din interiorul său un microorganism care va descompune materia vătămată și care va dispărea odată cu încheierea procesului de descompunere, lăsând țesutul sănătos și curat din nou, cu aceleași calități vitale pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi.

Prin studierea acestui ciclu, așa cum a fost el observat cu ajutorul somatoscopului în sângele oamenilor care sufereau de diverse boli degenerative, cum ar fi artrita reumatoidă, scleroza multiplă, lupusul, dar în special cancerul, Naessens a putut să stabilească o legătură între dezvoltarea formelor în ciclul patologic al celor 16 etape şi toate aceste boli. Mai important, el a fost capabil să prezică eventualul debut al acestor boli cu mult înainte de apariţia semnelor clinice. Și, cel mai important, a reuşit să demonstreze că astfel de afecțiuni au un principiu funcțional comun, o bază comună, prin urmare nu trebuie considerate fenomene separate şi fără legătură, așa cum se procedează în medicina alopată.

Naessens a concluzionat că somatida nu este nimic altceva decât o concretizare a energiei. Această particulă, care s-a materializat în procesul vieții, posedă proprietăți genetice transmisibile organismelor vii, animale sau vegetale, deoarece în absența ciclului normal de trei etape nu poate avea loc nicio diviziune celulară. De ce? Pentru că acest ciclu normal produce un hormon de creștere special, care permite o astfel de diviziune. Somatidele sunt pur și simplu precursori ai ADN-ului. Această descoperire este revoluţionară!

Naessens nu numai că a demonstrat (şi el!) că „germenii sunt doar rezultatul, nu cauza bolii”, dar el a arătat de asemenea că ADN-ul nu este „sâmburele independent” al vieții așa cum a fost prezentat de către autoritățile medicale. ADN-ul este construit din structurile care se nasc înaintea lui și, în mod special, acele structuri corespund direct stării energetice vibraţionale a mediului.
Hipocrate și, cu mult înainte de timpul său, evreii și egiptenii atribuiau majoritatea patologiilor unui dezechilibru al umorilor din organism. Prin „umori” înțelegem fluidele extra-celulare ale organismului. În știința modernă, putem demonstra acum existența inhibitorilor în mediul intercelular care țin sub control acel hormon de creștere special foarte puternic și care opresc ciclul somatid la etapa a treia (normal). Prima etapă a unei boli iminente se prezintă ca un nivel scăzut al acelor inhibitori, ceea ce permite evoluției naturale să treacă mai departe la apariția diverselor forme de germeni, care provin din însuși mediul tisular. Aceasta se întâmplă atunci când sistemul (organismul) este supus oricărui tip de stres; cu cât stresul este mai prelungit, cu atât mai mare și mai durabil este efectul. Boala se instalează.

Concluzii

Germenii sunt produşi de organismul nostru într-un efort de a curăţa un mediu vătămat. Odată ce acest lucru a fost realizat, germenii dispar automat. Acest lucru a fost dovedit de mai multe ori în ultimii 150 de ani și încă nu a fost acceptat în lumea noastră.

Aceste lucruri nu au nimic de-a face cu vaccinurile și toate substanțele folosite pentru distrugerea germenilor, precum și cu afacerile financiare foarte lucrative de a produce și de a vinde aceste substanţe; ca să nu mai vorbim de respectul de care se bucură cei cu halatele albe și de locurile lor de muncă excelent remunerate…

Vă simțiţi rău? – Vreţi să știţi ce este de făcut? – Răspuns: curățaţi-vă organismul!

Dr. Patrick Quanten – ianuarie 2003 (tradus/adaptat de Feli Popescu)

Surse:
1. “Béchamp or Pasteur?”, by E. Douglas Hume
2. “The Cancer Cure that worked”, by Barry Lynes (Rife’s saga)
3. “The Life and Trials of Gaston Naessens”, by Christopher Bird
4. “Rational Bacteriology”, by J.R. Verner, C.W. Weiant and R.J. Watkins

Dr. Patrick Quanten a fost medic de familie timp de 18 ani, încetând de bunăvoie să mai practice medicina alopată în 2001, deoarece se convinsese că acest tip de medicină nu numai că nu ajută la vindecarea nimănui, dar contribuie decisiv la îmbolnăvirea oamenilor. Actualmente, el lucrează cu terapii complementare, medicină ayurvedică, homeopatie etc.

Conferinţă Feli Popescu – „Istoria vaccinării – Un lanţ de ipoteze eronate”

Partea a II-a: Teoria infecţiei

Să fie oare viaţa doar un proces mecanic?

Să fie oare microbii cauzele bolilor?

Dacă da, atunci de ce nu sunt îndeplinite postulatele Henle-Koch?

Se poate demonstra contagiozitatea prin injectare de material biologic în creier?

De ce şi-a falsificat Pasteur experimentele?

Află esenţialul despre teoria infecţiei din conferinţa susţinută de Feli Popescu la Bucureşti vizionând filmulețul:

Bibliografie

1546 – Geronimo Fracastorio – De Contagionibus et Contagiosis Morbis, et eorum Curatione

1872 – A. Béchamp: Seconde observation sur quelques communications récentes de M. Pasteur, notamment sur la théorie de la fermentation alcoolique. In: Comptes rendus des séances de l’Académie des sciences; Band 75

1878 – Louis Pasteur: La théorie des germes et leur rôle en pathologie

1883 – Prof. Antoine Béchamp: Les mycrozimas dans leur rapports avec l’hétérogénie, l’histogénie, la physiologie et la pathologie; Baillière, Paris

1884 – Louis Pasteur: Nouvelles communications sur la rage

1888 – Prof. Antoine Béchamp: La théorie du microzyma et le système microbien

1899 – Prof. Antoine Béchamp: Le sang et son troisième élément anatomique

Centre International de Recherches Antoine Béchamp: http://www.cirab.org/index.htmlhttp://www.cirab.org/RadioactivitymaterialtransmutationtostableisotopesbyuseofMicrozymas.pdf

1997 – Dr. Louis de Brouwer: Vaccination : Erreur médicale du siècle (versiunea în lb. română: Vaccinarea, eroarea medicală a secolului)

2014 – Prof. Gheorghe Mustaţă (Univ. Iaşi): Microbiomul, arma secretă a medicinei moderne

2014 – Prof. Gheorghe Mustață, Mariana Mustață, The Microbiome – The Secret Weapon of Modern Medicine, Int. Journal of Medical Dentistry, Vol. 4, Issue 2

Lb. germană:

1855 – Prof. Max von Pettenkofer: Untersuchungen und Beobachtungen über die Verbreitungsart der Cholera

1869 – Prof. Max von Pettenkofer: Boden und Grundwasser in ihren Beziehungen zu Cholera und Typhus

1881 – Prof. Max von Pettenkofer: Der Boden und sein Zusammenhang mit der Gesundheit des Menschen

1882 – Robert Koch: Die Ätiologie der Tuberculose, Berliner Klinische Wochenschrift. Bd. 19, Nr. 15

1890 – Prof. Max von Pettenkofer: Die Verunreinigung der Isar durch das Schwemmsystem von München

1890 – Robert Koch: Über Bakteriologie (Tuberkulin), Berliner Kongreß Jakob Henle – Postulatele lui Henle (https://de.wikipedia.org/wiki/Henle-Koch-Postulate)

Revista satirica „Der wahre Jakob“

2005 – Volker Stollorz: Der große Irrtum des Dr. Koch, FAZ Sept/2005

Lb. engleză:

1684 – Antony van Leeuwenhoek: An Abstract of a Letter […], Philosophical Transactions of the Royal Society, 14: 568-574

1860 – Florence Nightingale: Notes on Nursing

1911 – Dr. M.L. Leverson: Pasteur the Plagiarist

1923 – Ethel Douglas Hume: Bechamp or Pasteur; a lost chapter in the history of biology

1926 – Paul de Kruif: The Microbe Hunters

1932 – Walter Cannon: The Wisdom of the Body; ed. Norton

1942 – R. B. Pearson: Pasteur – plagiator, impostor; the theory of germs exploded

1959 – René Dubos – Mirage of Health: Utopias, Progress and Biological Change

1995 – Prof. Gerald Geison: The Private Science of Louis Pasteur, Univ. Princeton

1997 – Prof. Daniel Thomas: Captain of Death. The Story of Tuberculosis, ed. Rochester

1997 – Edward Golub: The Limits of Medicine: How Science Shapes our Hope for the Cure, Univ. of Chicago Press

2004 – Jeremy Nicholson: The Challenges of Modelling Mammalian Biocomplexity, Nature Biotechnology Oct/2004, p. 1270

2004 – Horace Judson: The Great Betrayal. Fraud in Science, ed. Harcourt 2004 – Michael McCarthy: Lies, Damn Lies and Scientific Research, Lancet Nov/2004, p. 1657

2009 – Christoph Gradmann: Laboratory Disease, Robert Koch’s Medical Bacteriology

2013 – Dr Suzanne Humphries, Roman Bystrianyk: Dissolving Illusions, CreateSpace Independent Publishing Platform

Virusuri, bacterii, fungi