Izolarea virusurilor
Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule, precum şi purificarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă din două motive:
În continuare trebuiesc separate, în funcţie de mărimea lor, în câmp electric, proteinele care alcătuiesc membrana virusului şi care înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc de asemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu substanţa genetică a virusurilor, care constă din ADN sau ARN, trebuiesc separate şi fotografiate proteinele respective.
Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se deosebeşte în componenţa proteică şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus.
Cu alte cuvinte, nu are nicio importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide corporale, culturi de celule, plasma sau ser. La un virus complet izolat şi purificat nu mai putem vedea din ce mediu celular provine.
Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolate
În legătură cu toate fotografiile, trebuie spus că acestea, respectiv autorii lor nu pot pretinde că ar prezenta un virus, atâta timp cât nu există publicaţiile ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se descrie exact că respectivul “virus” a fost văzut şi unde anume şi cum a fost izolat acesta. Aceste publicaţii pentru pretinsele “virusuri patogene” nu există şi de aceea nici nu pot fi citate ca surse ştiinţifice doveditoare. Pentru oricine este uşor de verificat această afirmaţie, dacă va solicita autorităţilor publicaţia respectivă.
Fotografia unui virus izolat! În orice lucrare acesta este cel mai rapid criteriu pentru a verifica dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă se poate pretinde că există un virus, că acesta a fost analizat biochimic şi este disponibil pentru alte experimente, de exemplu pentru producţia unui vaccin.
Definiţia unui agent patogen după postulatul lui Koch:
- să fie găsit mereu în leziunea unei boli;
- să fie izolat de la gazda infectată şi crescut într-o cultură pură;
- inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să iniţieze aceeaşi boală;
- să fie recuperat din nou de la a 2-a gazdă.
În realitate, nu există în întreaga literatură medicală nici măcar o singură publicaţie în care, pentru “virusurile” revendicate de medicina alopată, să fie îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să se facă dovada că în organismul oamenilor cu o anumită boală au fost văzute şi izolate de fiecare dată “virusurile” care ar provoca respectiva afecţiune. Cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute în public de către virologi sau autorităţile medicale.
Despre fotografiile care, fără a se specifica o sursă verificabilă, pretind că ar reprezenta virusuri, trebuiesc spuse următoarele:
Multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri).
De exemplu, aşa-zisele fotografii cu HIV, „virusul rujeolic“ (Masern) şi variolic (Pocken) arată clar că avem de-a face acolo doar cu celule în care s-ar găsi „virusuri“. Nu a fost izolat nimic! Fotografiile arată celule, în interiorul cărora se pot vedea substanţe de tot felul, proprii celulelor. Aceste structuri sunt deja cunoscute, ele sunt vezicule care realizează „transportul” în şi din celule. Spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma în cadrul unui anumit tip de virus), aceste structuri sunt diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi de aceea nu pot fi izolate şi caracterizate biochimic.
În concluzie, trebuie spus că în niciuna din aceste fotografii nu este vorba de virusuri, mai ales virusuri izolate.
Surse secundare
Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va descoperi afirmaţii cum că primul postulat al lui Koch nu poate fi aplicat la virusuri. (de ex. Grossgebauer: „O scurtă istorie a microbilor”, „Eine kurze Geschichte der Mikroben” – Editura pentru ştiinţă aplicată, 1997).
Extrasele din manuale, de exemplu Portsmann, Collier&John, Fields et al. etc., care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre dovezile existenţei virusurilor. Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci reprezintă printre altele o sursă a lucrărilor ştiinţifice pe care se bazează informaţiile din acel manual. Din toate aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării biochimice a respectivelor „virusuri patogene”.
A vorbi despre structuri şi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a virusului respectiv poate fi o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri care există şi a căror existenţă este dovedită şi publicată, de exemplu virusurile bacteriilor (aşa-numitele fage sau bacteriofage) sau virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu sunt nicăieri descrise ca patogene.
Dogma bolilor infecţioase
Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch în 1882 prin fraudă ştiinţifică la comandă politică şi din interese financiare, avea mare nevoie de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile „patogene” nu produc „toxine” (substanţe metabolice toxice) decât într-un mediu complet anaerob (lipsit de oxigen), în cadavre (iar acolo abia după apariţia propriilor enzime de putrefacţie produse de organism!), deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni „invizibili” sub microscop, care erau vezi Doamne şi mai mici decât bacteriile şi ar fi produs „toxine” inclusiv în organismul viu (în latină, virus = otravă).
Având la bază teoriile din sec. XIX despre infecţii şi contagiozitate, autorităţile medicale, profesorii universitari, medicii bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau, pentru a ne referi aici de exemplu doar la vaccinuri şi „terapiile” antivirale şi cu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste „virusuri” cauzatoare de cancer, hepatite, SIDA, Ebola, plus prin testele “genetice” fictive şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).
Virusurile au fost de la bun început folosite ca „explicaţie” pentru diverse îmbolnăviri care erau de fapt fie vătămări vaccinale, fie consecinţa sărăciei extreme, a foametei, a traumelor şi intoxicaţiilor de orice fel. Astfel, hepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie pentru prima oară în 1885 ca şi consecinţă a vaccinării variolice. Nemaivorbind de celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul primului război mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna „duşmanul de moarte“ al invenţiilor şi minciunilor medicale.
Repet, inclusiv Robert Koch şi colaboratorii săi, plus prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof. Virchow şi alţii au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin transmiterea de bacterii, presupusul „contagium vivum“ nu a provocat niciodată vreo boală, darămite să provoace aceeaşi boală! Tocmai de aceea Robert Koch ulterior a eliminat cel de-al treilea postulat al lui Henle, susţinând că o bacterie poate fi considerată infecţioasă când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai (vezi Großgebauer: „O scurtă istorie a microbilor”).
Toate publicaţiile dinainte de începutul anilor ’70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea „virusurilor” nu sunt altceva decât fraude, deoarece abia de la începutul anilor ’70 biochimia a dezvoltat tehnicile necesare pentru a realiza dovada existenţei virusurilor, izolarea lor, precum şi caracterizarea proteinelor şi acizilor nucleici.
Lucrurile acestea erau bine ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii; în 1971, când OMS a formulat criteriile de „izolare” a virusurilor variolei, procedurile biochimice nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete, transformarea spongioasă şi în final necrozarea totală a respectivei membrane (care este membrana exterioară, prin care embrionul respiră). Conform OMS, aceste procese ar reprezenta atât DOVADA existenţei virusului variolei cât şi SIMPTOMUL variolei în experimentele pe animale.
Virusurile: de unde vin? Ce fac ele? Care există cu adevărat?
În cadrul interviurilor, seminarelor sau lucrărilor scrise, am descris (dr. Lanka) de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care virusuri anume există în realitate.
După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska a creat microscopul electronic, cu care pentru prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, au tăcut brusc o mare parte a „savanţilor” din medicină care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli. Nici unul dintre presupusele „virusuri” de până atunci nu au putut fi efectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, nici în animale, nici în oameni, nicidecum să fie izolate, purificate şi demonstrate că există. Domeniul de „cercetare“ al acestor savanţi erau (şi din păcate au redevenit) experimentele sadice pe animale; savanţii noştri sunt specialişti în a imobiliza animalele şi a le injecta tot felul de lichide în creier (vezi cercetarea rabiei), în stomac, plămâni sau în embrioanele de pui (vezi cercetarea cancerului).
Întrucât în acele lichide nu erau găsite bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas atârnaţi de ideea fixă cum că simptomele erau contagioase şi, dacă nu-i bacterie, atunci musai „agentul patogen” trebuie să fie ceva mai mic, mult mai mic, ca şi inexistent.
În vremurile celui de-al treilea Reich au fost făcute experimente pe evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc., fără a se putea demonstra vreo infecţiozitate. După război, americanii au continuat cu acest tip de experimente. Astfel, până în 1972 s-a efectuat un mare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care se oferiseră voluntari (1200 de persoane – proiectul „White Coat”). Cercetătorii americani au injectat în aceşti cobai umani tot ce se putea imagina că poate fi agent patogen mai periculos, dar … nu se transmitea nimic!
Până în ziua de azi [2001 – data redactării articolului – n.t.], acele structuri documentate ştiinţific care sunt numite „virusuri“ şi care toate îndeplinesc sarcini pozitive nu au fost observate şi demonstrate ştiinţific decât la bacterii (aşa-zisele bacteriofage), la o algă verde unicelulară de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri avem de a face cu structuri fără metabolism propriu, care sunt produse de celule, pentru a livra altor celule energie şi „material genetic“.
Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau iradierea acestora. Dacă aceste bacterii mor, aceste particule ajută la formarea altor bacterii. Cu ajutorul aşa-numitelor virusuri bacteriene (fage), este transportată şi substanţa informaţională în formă de ADN pentru formarea de noi proteine. Totul este în favoarea păstrării energiei şi a vieţii. O acţiune negativă a acestor structuri nu a fost încă observată.
În algele filiforme de apă sărată, din care eu (dr. Lanka) am reuşit ca şi student să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Astfel, virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule.
Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul de exemplu şi în unirea dintre ovul şi spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie acest proces este denumit endosimbioză. (Vezi şi Teoria simbiozei celulare a dr. Heinrich Kremer).
Mitocondriile si endosimbiontii
În celulele umane, numai mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţie, au aspect de bacterii, deoarece chiar provin din bacterii. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar şi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, iar în neuroni s-a transformat în filamentele nervoase, de aceea celulele mature din muşchi şi neuronii nu se mai pot divide. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai este atât de evident.
Din două motive, virusurile sunt în mod evident endosimbionţi:
- Au o misiune pozitivă, transportă energie, „material de construcţie” şi informaţie, în timp ce îşi menţin „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate niciodată. Experimentele de laborator cu aceste structuri, care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi au fost niciodată observate.
- ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. Cromozomul din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.
Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri din Internet sunt doar artefacte, construcţii artificiale, inventate.
Ce se vede în fotografii?
Imaginile luate cu microscopul electronic, care chipurile arată „virusuri”, ne prezintă în realitate fie particule din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă stress fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule), fie vezicule care realizează procesul de import şi export (transport intercelular) dintre celule. În cazul fictivului virus polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca tumori cancerigene, există imagini făcute cu microscopul electronic, dar acolo este vorba de particule cristaline create „artificial” în vid care sunt în mod fals numite virusuri!
Fotografiile din broşurile informative care cu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicate în jurnalele de specialitate), se deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind analiza compoziţiei lor structurale precum şi certificarea oricărei patogenităţi.
Astfel, orice „amator” poate verifica singur dacă o anumită ipoteză asupra existenţei unui anumit virus patogen este fundamentată ştiinţific sau nu, în momentul în care va solicita autorităţilor de sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face dovada izolării, purificării, fotografierii, analizei şi descrierii biochimice a structurii proteice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui “virus patogen”. O astfel de publicaţie NU EXISTĂ!
Notă Pro Decizii Informate: Chiar vă invităm să faceţi asta! Bombardaţi autorităţile cu scrisori, mailuri, întrebări incomode! Trimiteţi scrisori la:
- Ministerul Sănătăţii
- Comitetul de Vaccinologie
- Academia de Pediatrie
- Catedra de Microbiologie-Epidemiologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“
- Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş“
- Institutul Naţional de Sănătate Publică
- Societatea Naţională de Medicina Familiei
- DSP-urile locale
Testele indirecte
Toate articolele şi studiile din jurnalele ştiinţifice asupra „virusurilor patogene” se bazează pe teste indirecte, de exemplu pe identificarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) din celule, ceea ce este considerat a fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar nu există niciun fel de dovezi cum că aceste proteine şi fragmente ar fi într-adevăr componente ale unui anumit virus. Numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate pot fi luate în considerare. Orice alt fel de speculaţii, broşuri, pliante, articole fanteziste etc. nu mai poate fi considerat ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus trebuie însoţită şi etapele izolării, purificării virusului, precum şi de imaginile luate cu microscopul electronic şi care prezintă acel virus atât in vivo cât şi in vitro.
În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă caracterizarea proteinelor şi a acizilor nucleici. În lipsa descrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare a prezenţei „virusului” respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! Este vorba aici de aşa-numitul „Standard de aur” în ştiinţă. Cum poate funcţiona un test care să detecteze proteine sau acizi nucleici ai unui virus dacă acel virus nu a fost niciodată izolat?
Caracteristicile proteinelor si ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte electroforeză în gel. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi apoi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Este absolut necesar ca această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de izolare a respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate a fi patogene nu există astfel de analize prezentate în lucrările ştiinţifice.
Prin aceeaşi procedură de electroforeză în gel sunt şi acizii nucleici separaţi de proteine şi analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzi, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă.
Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încît şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi nu există în nicio lucrare ştiinţifică despre „virusuri patogene” o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice.
Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie vedeţi particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.
Prin metode indirecte (de exemplu aşa-zisele teste de anticorpi) nu au cum să fie identificate proteine care nu au fost în prealabil identificate direct în acele virusuri. Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: anumite proteine din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile de laborator, aceste globuline „se leagă” la anumite substanţe sau nu. În cazul unei „legări”, se consideră că aceasta ar fi o dovadă indirectă a virusului (!!). Această prezumţie este o fraudă istorică ce are consecinţe dramatice.
În prezent mai este foarte des folosită metoda PCR (polimerizare în lanţ), prin care se pot multiplica acizii nucleici. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista doar o cantitate foarte mică de acizi nucleici şi DOAR în cazul în care s-a efectuat înainte izolarea corectă a virusului, ceea ce nu s-a întâmplat până acum cu niciunul din pretinsele “virusuri patogene”. Dacă ar exista în eprubetă sau în lichidele din corpul uman măcar câteva mii de virusuri, nu ar mai fi nevoie de proceduri complicate pentru a multiplica acizii nucleici în mod artificial, ca să se poată afirma „Iată acidul nucleic al virusului”.
Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care virologii o declară ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. În funcţie de acidul nucleic folosit în testul PCR (deci fie ADN, fie ARN ca punct de plecare), oamenii pot fi testaţi după bunul plac atât „pozitiv” cât şi „negativ”.
~~ traducere initiala: qui bono ~~