“Te fac o gripă? O diaree? Sau o ciupercă? Nici nu le simți, sunt de la ei.

Există o metodă sistematică de fraudare a Asigurărilor de Sănătate.

Pe numele tău. Indiferent cine ești.

A pățit-o inclusiv fostul ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, care s-a internat pentru o gripă, dar a plecat mai bolnav. Doar în acte, fără să știe.

Se întâmplă la un spital emblematic, Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș”, aflat de 19 ani sub patronajul unui doctor celebru:

Adrian Streinu-Cercel, omul care anunță gripa la televizor.

Practica diagnosticelor fictive – afecțiuni adăugate din burtă oamenilor care vin la spital cu diferite probleme și pentru care statul plătește, pacient cu pacient, note de plată umflate – are un efect devastator: sărăcește artificial sistemul, intoxică statisticile naționale de sănătate, umflă achiziții publice de medicamente, generează crize.

„Suntem o națiune bolnavă pentru că uneori inventăm diagnostice”, admite actualul ministru al Sănătății.“

Nici in Germania lucrurile nu stau mai imbucurator, dupa cum a constatat un studiu al Casei de Asigurari de Sanatate Techniker Krankenkasse. In presa din octombrie 2017 au circulat aceste informatii sub titlul “Casele de asigurari indeamna medicii sa manipuleze datele” sau “Concurenta cu bolnavi falsi“. Despre ce este vorba aici?

Casele de asigurari primesc bani din fondul comun al asiguratilor germani (aprox. 250 miliarde de euro), in functie de varsta, sexul si starea sanatatii asiguratilor. De aici reiese deja ca o casa de asigurari va primi mai multi bani daca asiguratii ei sunt mai bolnavi; sau mai “bolnavi”, adica doar definiti pe hartie ca “bolnavi”. Casele de asigurari au mari interese ca asiguratii sa apara pe hartie cu boli mult mai grave decat in realitate, de aceea ii “incurajeaza” pe medici sa puna diagnostice mai severe decat este cazul. Pentru un diagnostic de “astm bronsic” se dau mai multi bani decat pentru o amarata de “infectie a cailor respiratorii”. Ceea ce fac casele de asigurari cu medicii se numeste mita contractuala. Onorariile curg, fara ca ele sa se bazeze pe servicii reale aduse pacientilor.

Ceea ce este nou si inspaimantator, dupa cum a constatat studiul realizat de Techniker Krankenkasse, este faptul ca 62% dintre medicii care au participat la studiu au marturisit ca se lasasera influentati de casele de asigurari in ce priveste diagnosticele. Codurile pentru fiecare “boala” reprezinta clasificarea acestora conform unei scheme complexe, fiecare “boala” primind un cod corespunzator. La bolile unde totul poate fi interpretat dupa bunul plac al medicilor, cum ar fi afectiunile cailor respiratorii, tulburarile endocrinologice (inclusiv diabetul), afectiunile cardiorespiratorii, tulburari psihice sau dureri cronice, medicii sunt incurajati sa puna diagnostice cat mai grave. Un pacient cu diagnostic de “diabet fara complicatii” aduce casei sale de asigurari o suma de 67 de euro lunar. Acelasi pacient, cu diagnostic de “diabet cu simptome adiacente la rinichi” aduce casei de asigurari o suma de 300 de euro lunar.

Desi din 2009 in Germania le este interzis caselor de asigurari sa influenteze codurile cu diagnostice, studiul realizat de Techniker Krankenkase demonstreaza ca acest lucru se intampla foarte frecvent. Exista case de asigurari care ofera medicilor lor chiar un software special, realizat pentru a “agrava” diagnosticele prin incadrarea la alt cod. O stare usor depresiva devine brusc depresie, ceea ce aduce mai multi bani in contul casei de asigurari, dar si in portofelul medicilor.

Principalul vinovat este sistemul care distribuie banii in functie de diagnostice, plus in functie de serviciile individuale, un sistem la care medicii holistici se opun de multi ani fara succes. Factorii decisivi care ne-au adus in acest punct: setea de profit si mentalitatea comerciala a medicinei. Este timpul sa schimbam ceva.

Citat din articolul “Rh în sânge” (DER SPIEGEL, august 1948): “În Alfeld, Saxonia Inferioară, magazinul de animale de companie Ruhe așteaptă livrarea a 300 de maimuțe. În New Delhi, India, o cerere de transport urgent al animalelor așteaptă decizia ministerului competent. Este vorba despre maimuțe Rhesus, destinate institutelor medicale germane.“[1]

Maimuțele Rhesus erau foarte apreciate și căutate ca “obiecte științifice” speciale (!), lucru pe care îl “datorau” mai presus de toate profesorului vienez Karl Landsteiner de la Institutul Rockefeller din New York, care la începutul secolului al XX-lea căuta la ordinul şefilor săi o aşa-zisă “amprentă a sângelui”, pentru a clasifica oamenii pe baza anumitor caracteristici ale sângelui, fiind recompensat ulterior pentru acest lucru cu Premiul Nobel.

Profesorul Landsteiner a fost un mare iubitor de experimente asupra maimuțelor, știm deja din cercetările sale celebre despre aşa-zisul “virus polio”, cercetări care sunt până în prezent lucrări de referinţă cu privire la poliomielită.[2] În anul 1909, profesorul Landsteiner și colegul său Erwin Popper au extras țesut din măduva spinării unui copil care murise de “poliomielită”, l-au deshidratat, l-au dizolvat în apă și au injectat aproximativ 1-2 ceşti cu acest “borş” în abdomenul a două maimuțe de laborator. Dintre cele două maimuțe, una a murit după 8 zile, în timp ce cealaltă a paralizat după 17 zile și a fost ucisă 2 zile mai târziu.

Fără experimente de control sau verificarea postulatelor Henle-Koch (existente atunci), cei doi oameni de știință au concluzionat că “poliomielita poate fi transmisă prin injecție intraperitoneală (!)”. Din moment ce nu găsiseră nicio bacterie pe care să o acuze, ei au postulat apoi presupunerea că boala ar putea fi “declanșată de un așa-numit virus invizibil […]”.[2]

Munca directorilor săi de la Institutul Rockefeller a venit la fix pentru prof. Landsteiner, deoarece institutul dispunea și de “mărunţișul” necesar pentru achiziționarea a mii de animale pentru experimente.

Descoperirea aşa-ziselor „grupe sanguine”

Landsteiner a descoperit deci mai întâi “grupele sanguine”. Potrivit Wikipedia, “pentru clasificarea sângelui, caracteristicile anumitor antigene sunt grupate în așa-numitele sisteme de grupe sanguine“.[3] Cel mai important grup ar fi “sistemul AB0″. După cum scria Veronika Widmer într-o ediţie mai veche a revistei klein-klein-aktion, “s-a încercat justificarea contradicțiilor din dogma grupelor sanguine mai întâi prin postularea unui aşa-zis factor rhesus și ulterior prin introducerea de sute de subgrupe sanguine.”

De exemplu: „S-au descris astfel mai multe subgrupe A: A1, A2, A3, A5,… Am, Aq, Ad, Ax.” Oh, ce bine este să avem multe cifre și multe litere, plus multe combinații de cifre+litere, nu?

Staţi aşa, că între timp au apărut unii care au mai descoperit două grupe noi de sânge! „Profesorul Ballif a declarat că descoperirea lui Langereis şi Junior a fost posibilă datorită faptului că echipa sa a găsit două proteine (ABCB6 şi ABCG2.) ale globulelor roşii, proteine a căror prezenţă este asociată cu cele două grupe de sânge.”[3a]

Revenind la Landsteiner, scopul oficial al determinării grupelor de sânge, și anume de a evita problemele care apăreau şi apar frecvent la transfuziile de sânge, nu a fost realizat, deoarece, după cum scrie şi în articolul din revista Spiegel din 1948, “nici respectarea strictă a grupelor de sânge ale donatorilor și destinatarilor transfuziilor nu împiedicau efectele adverse grave, uneori letale.”

În realitate, transfuziile de sânge, adică introducerea de sânge străin mort într-un organism viu, duc adesea nu numai la șocuri anafilactice, ci și la conflicte de atac şi de sângerare, precum şi la necroza splinei, iar simptomele rezultate nu au nimic de-a face cu “grupele sanguine”.

În plus, dogma grupelor sanguine este atât de „exactă” încât, cu cele mai recente mijloace “biotehnologice”, acum câţiva ani s-a consacrat o nouă metodă de modificare a grupei sanguine a sângelui donat şi stocat în pungi. Henrik Clausen et. al de la Universitatea Harvard au dezvoltat metoda care transformă sângele din grupele A, B și AB în cel mai căutat sânge – cel al grupei 0. Pentru “cercetarea” în laborator cerul este limita, nu-i aşa?[4]

Dar să ne întoarcem la maimuţele noastre şi la marele maestru al grupelor sanguine.

Descoperirea „factorului Rhesus”

Profesorul Landsteiner şi colegul său Wiener au avut la un moment dat ideea de a injecta cobailor şi iepuraşilor de laborator sângele maimuţelor rhesus (!). Aceste animale de laborator au făcut ceea ce orice alte fiinţe vii ar fi făcut în acea situaţie: au reacţionat la sângele străin injectat. Globulinele apărute ca reacţie în sângele cobailor şi iepurilor au fost botezate rapid „anticorpi” („antitoxine” sau „ser imun”), apoi – cu cercetarea ştiinţifică nu te pui! – aceste globuline au fost injectate mai departe în sângele altor maimuţe rhesus. Minune mare, iată că şi eritrocitele bietelor maimuţe au reacţionat la sângele unei specii străine injectat cu forţa. Ca întotdeauna, nu au fost făcute niciun fel de experimente de control.[5]

În continuare prizonieri ai ideii aberante că viaţa poate fi studiată în eprubetă, cercetătorii au luat nou descoperita combinaţie de sânge de maimuţă cu sânge de iepure şi cu ea au „vaccinat” sute de probe de sânge uman, cu rezultatul ca aprox. 85% se aglutinau, în timp ce 15% nu arătau nicio reacţie. De ce la 15% nu s-a observat nicio reacţie la injectarea de sânge animal? Nu s-a cercetat. Oamenii de ştiinţă erau bucuroşi că, „prin intermediul <serurilor imune< la sângele animal”, fusese descoperită o nouă caracteristică sanguină, prin care oamenii puteau fi dintr-o dată clasificaţi în „rhesus-pozitiv” şi „rhesus-negativ”.

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Landsteiner și Wiener ar fi experimentat cu sângele mistreților sau broaștelor din specia „buhai de baltă”? Probabil ar fi descoperit o caracteristică pentru a împărţi oamenii în “buhai de baltă-pozitiv” și “buhai de baltă-negativ“. De aceea, haideţi să fim recunoscători că Landsteiner s-a oprit cu experimentele lui la maimuțe.

Ca întotdeauna în nebunia „genelor”, „antigenelor” și „subgenelor”, au fost găsite foarte multe “combinații antigenice”. Potrivit Wikipedia, “cele mai importante combinații de antigen CE, Ce, CE și CE) sunt literele mici pentru antigene care pot fi detectate prin serurile de test cu anticorpi adecvați. Astfel, în plus față de serul anti-C, există, de asemenea, un ser anti-c etc. Prin urmare, factorii Rhesus apar pe cardurile de donatori dublu, ca “ccddee“. Această posibilitate de combinare face din sistemul Rh unul dintre cele mai complexe sisteme grupe sanguine.”[6]

În același articol de pe Wikipedia, mai găsim: “Deoarece pe lângă manifestările frecvente ale genelor Rh-D și Rh-CE există și alte tipuri sălbatice, există în literatura de specialitate o notare numerică pentru caracteristicile sanguine ale sistemului Rhesus. D = RH1, C = RH2, E = RH3, c = RH4, e = RH5, … Cw = RH8 … cu peste 50 de variante în prezent. Până în prezent nu a putut fi elucidat modul cum acestea se manifestă de fapt în genom.”

De fapt, orice om cu discernământ poate trage următoarele concluzii: în realitate, nimic nu a fost clarificat, se lucrează exclusiv cu lanțuri de ipoteze nesfârșite, există “gene”, „antigene” și “subgene”, există fenotipuri, tipuri sălbatice (probabil, și “tipuri domesticite”), se fac tot felul de presupuneri că ar există peste 50 de “variante” ale caracteristicilor grupelor sanguine, unele “cantitative” și altele “calitative” etc. etc. etc. Ce bine că alfabetul nostru are atât de multe litere, nu?

Asta ne aminteşte de frauda cu „tulpinile” virusului rujeolic: conform autorităţilor, în „epidemia” de rujeolă 2016-2018 ar fi fost descoperită „tulpina B3” care se deosebeşte de „tulpina D4” care era cunoscută în România. Ah, iar tulpina asta B3 are şi ea nişte subtulpini: Niger.NGA/8.13, Dublin.IRL/8.16 şi Como.ITA/32.15. În curând pe micile ecrane, alte tulpini precum Urziceni.URZ/G9-48.1p(a) sau Balaton.BAL/167.5.z.

În Revista Medicală din Germania (10/2007), un profesor pe nume Willy A. Flegel a publicat o recenzie despre „Genetica sistemului Rhesus.”[7] Acolo găsim afirmaţia că sistemul Rhesus este cel mai complex dintre cele 29 de sisteme de grupe sanguine descrise până în prezent (!). Flegel spune că proteinele rhesus RhD şi RhCE seamănă între ele, dar se deosebesc „doar prin 36 din totalul de 417 de poziţii ale aminoacizilor.” Ar mai exista un şir de variaţii ale fenotipului D-negativ, care poartă denumirea „Parţial-D” (partial D), „D slab” (weak D), „DEL” etc.

Iar în finalul articolului găsim şi disclaimerul: „Prof. Flegel şi firma Servicii de Donare de Sânge Baden-Württemberg-Hessen gGmbH sunt posesori de patente sau cereri de patente pentru secvenţe de nucleotide şi utilizarea lor în diagnosticarea moleculară pentru D slab, Rhesus box, RHD-Deletion precum şi unele alele DEL”. Ei, atunci cum să îl contrazicem pe domnul profesor?

Caracteristicile sanguine sunt nespecifice şi se pot modifica în condiţii speciale

Se ştie deja că în urma transplantului de organe sau de celule stem, poate avea loc atât o „conversie” din „rhesus-negativ” în „rhesus-pozitiv” precum şi o modificare a grupei sanguine, cu toate caracteristicile acesteia.[8][9]

De asemenea, într-o lucrare cu titlul „Studii de caz – Neregularităţi în determinarea grupei sanguine”,[9a] autoarea Adelheid Weidinger prezintă câteva cazuri interesante.

În cazul I, proba de control a analizei sângelui dă rezultat: grupa A. În fişa medicală a pacientului trona însă grupa 0.

În cazul II, proba de control dă rezultat: grupa AB, în timp ce pacientul avea în fişa medicală grupa B.

Autoarea speculează despre posibilele cauze: fie pacientul avea leucemie şi atunci ar dispărea în faza acută „antigenul grupelor de sânge” (!), fie ar lipsi în sânge transferaza pentru substanţa H a eritrocitelor, fără de care nu pot apărea „antigenele” A sau B.

Mai sunt descrise alte cazuri, care de care mai elucubrante: „B căpătat”, „anticorpi materni”, „leucocite crescute”, „A slab”, „varianta Rh 33”, „populaţie dublă în grupa sanguină/subgrupa Rhesus”, „populaţie dublă D/CDE”, „D weak”, „D partial” etc. etc. etc. Nimic nu se pupă cu nimic, dar ţinem cu dinţii de teorie.

Factorul Diego

O poveste amuzantă arată că teoria factorului Rhesus este într-adevăr doar un joc de maimuțe.

În 1953, medicul Miguel Layrisse a făcut o descoperire uluitoare în Caracas (Venezuela), care, desigur, nu a făcut valuri aşa mari în presă ca descoperirea lui Landsteiner. Layrisse tratase atunci un copil venezuelan numit Diego, care se născuse cu un presupus „defect de sânge”.[10] Hematiile lui (globulele roşii) erau în mare măsură degradate – diagnostic: „eritroblastoză”. În rest, diagnosticul clinic corespundea cu un icter sever (!). Deși medicul a examinat cu atenție sângele noilor părinți de mai multe ori, nu a găsit nicio dovadă pentru diagnosticul „rhesus” (!).

Întrucât nu a putut clasifica simptomele în mod corect, presupunerea (greşită) a lui Layrisse a fost că simptomele ar fi fost cauzate de un alt „factor sanguin”, unul necunoscut. După ce a trimis toate probele de sânge la Institutul de Cercetări Serologice din New Jersey și acestea au fost evaluate, medicul a anunțat cu mândrie descoperirea unui nou factor sanguin, „factorul Diego”.

În acest fel, dacă sunt examinaţi cu atenție toți copiii cu simptome similare pot fi descoperiţi sute de mii de alți factori de sânge, cum ar fi un factor „Gheorghiţă”, „Cosmin”, „Tudorel” etc.

Ce să facem cu factorul Rhesus?

Ei bine, descoperirea „factorului Rhesus” în sine nu prea era de folos industriei medicale promovate de Institutul Rockefeller, drept pentru care trebuia găsită urgent o patologie („boală de sânge”) care să fie cuplată „ştiinţific” cu acest factor, pentru a porni caruselul banilor (controale, analize, teste, medicamente etc.). Astfel a ieşit din jobenul magic aşa-numita „eritroblastoză” (Morbus haemolyticus neonatorum), o „anemie hemolitică” gravă a nou-născuţilor.[11]

Iată cum s-a ajuns la presupunerea că sângele unei mame „rhesus-negative”, în urma unor „leziuni” care ar putea apărea la naşterea primului ei copii, ar produce astfel „anticorpi” împotriva sângelui propriilor ei copii, daaaaar asta nu ar fi periculos la primul copil, ci doar uneori la al doilea sau eventual la al treilea (!).

Conform medicinei alopate, cauzele acestei patologii ar fi următoarele:

• dezlipire de placentă,
• curetaje uterine,
• sarcina extrauterină,
• placenta acreta,
• proceduri invazive precum amniocenteza, biopsia de vilozități coriale,
• anomalii de inserție a placentei (placenta previa) care pot cauza sângerari placentare
• avorturile spontane sau provocate după 8 săptămâni de sarcină (la această vârstă producția de eritrocite fetale este deja începută)
• mola hidatiformă după săptămâna 8 de sarcină

Dar de ce oare să se întâmple acest lucru tocmai la acele femei care nu prezintă nicio reacţie la injectarea de proteine de la o specie străină? Unde să fie acolo cauzalitatea? De ce aceste femei „rhesus-negative”, adică gravide care nu reacţionează deloc la injectarea de sânge animal, să înceapă brusc să producă „anticorpi” împotriva propriilor lor fetuşi? Unde este logica?

Conform definiției medicale a eritroblastozei pe Wikipedia, cauza ar fi „de obicei (!) o incompatibilitate materno-fetală în sistemul Rhesus”.

„La eritroblastoză medicul va găsi adesea o mărire a splinei şi a ficatului (hepatosplenomegalie) şi un deficit de proteine, care se manifestă prin retenţie de apă (edem) şi ascită (apă în burtă).”

În realitate, ca şi în cazul gripei, al pojarului sau al SIDA – avem şi la „eritroblastoză” mai multe simptome diferite, precum anemia, paloarea, slăbiciunea generalizată, probleme cu respiraţia, sindrom lichidian pleural, edemul și icterul neonatal (cel din urmă apare adesea și la mamele „rhesus-pozitive”, nicio grijă). Evident, FIECARE dintre aceste simptome are cauza lui proprie, care nu are legătură cu nicio incompatibilitate sanguină între mamă şi fetus.

Să curgă (afacerea cu) sângele!

Cu ocazia descoperirii factorului Rhesus (care putea fi la fel de bine factorul buhai de baltă), nu-i aşa, a luat din nou avânt afacerea cu transfuzii (care pe atunci începuse masiv să şchioapete!), deoarece acum se afirma că unii copii diagnosticați cu „eritroblastoză” trebuie supuși chiar unei înlocuiri totale a sângelui, pentru eliminarea tuturor „anticorpilor antigenului D” (!!). Se merge atât de departe încât, în unele cazuri, transfuzia de sânge se face la fetuşi direct în uter (exsanguinotransfuzia „in utero”)!! Schizofrenia la superlativ!

Evident, nu se ia în considerare faptul că orice transfuzie de sânge mort, din „conservă”, reprezintă pentru un fetus sau un nou-născut un traumatism incredibil din mai multe puncte de vedere: mai întâi copilul își pierde propriul sânge sănătos, apoi primește sânge mort recoltat din organismul unui adult.

Pericolele transfuziei de sânge străine sunt multiple. Consecințele pot varia de la reacții alergice, șocuri anafilactice, până la vătămări renale. Organismul slăbit al nou-născutului trebuie să înlocuiască imediat, cu eforturi incredibile, sângele mort injectat, deoarece un sânge străin nu devine niciodată sânge propriu, în ciuda fanteziei medicinei alopate! Nu ne surprinde faptul că atât de mulți copii au murit şi mor în ciuda (sau mai bine zis din cauza?) înlocuirii sângelui.

Într-un articol științific al prof. dr. med. Axel Seltsam cu titlul „Diagnosticarea Rhesus-D în timpul sarcinii” menționează că pentru această așa-numită „incompatibilitate” intră și alți factori în discuție: „traumatisme din timpul sarcinii, prelevare de mostre de vili chorionici, amniocenteză […]“.[12]

Prin urmare, este clar că simptomele atribuite „eritroblastozei” sunt mai degrabă cauzate de conflicte și nu au nimic de-a face cu o „incompatibilitate/intoleranţă sanguină” congenitală. Mai mult decât atât, nici acest articol nu explică de ce această incompatibilitate s-ar întâmpla doar „uneori la un al doilea contact” sau „adesea la un al treilea contact” cu același „antigen” (dar evident, nu întotdeauna), când ar aparea un presupus „răspuns imun secundar al mamei”, care ar decima deja în uter hematiile „diferit-ostile” ale bebeluşului ei. Toată teoria este în mod evident cusută cu aţă albă.

Testul de anticorpi Coombs

Din întreaga istorie a medicinei ştim că acolo unde se fac experimente cu sânge vătămat/contaminat etc., nici descoperirea şi patentarea unui test de „anticorpi” nu pot fi departe.

După ce Landsteiner și Wiener și-au făcut publică descoperirea în 1940 a „sistemului de grupe sanguine de tip Rhesus“, personalul laboratorului englez Galton, mai exact doctorii Race și Taylor, au sărit şi ei din mers în trenul succesului și au publicat, tot în 1940, că, în plus față de „presupusa formă normală a anticorpilor anti-Rh” (denumiţi de atunci „anticorpi anti-D”) care la celulele roșii din sângele „D-pozitiv” provocau o aglutinare directă atunci când celulele fuseseră dizolvate în soluție salină, mai exista o variație pe care au numit-o „anticorp incomplet” (adică un „anticorp neaglutinant”). Acesta putea fi inițial detectat numai prin așa-numitul test de blocare (blocking test), adică blocarea celulelor Rh pozitive care fuseseră dizolvate într-un „ser” incomplet, astfel încât „anticorpii normali” nu puteau provoca aglutinarea eritrocitelor. [Vă doare deja capul de atâta „ştiinţă”?]

În timpul acestor cercetări, un medic veterinar pe nume R.R.A. Coombs devenise foarte interesat de acest „anticorp incomplet”. În 1945 el a reușit să dezvolte un procedeu tehnic pentru un „test antiglobulinic”.[13] Mai întâi, echipa lui Coombs a trebuit să producă un „anti-ser împotriva globulinelor umane”, pentru a dezvolta apoi testul „pe baza reacţiei între antiglobulinele umane şi serul de iepure”. Din fericire (!), laboratorul avea o cantitate de ser de iepure care anterior fusese „imunizat” cu globulină umană, cu ser uman și cu pseudoglobulină umană (!). Echipa lui Coombs a experimentat cu aceste seruri până când rezultatele din eprubetă au putut fi declarate „specifice”, pentru a se depune cererile de brevetare.[14]

Între timp, ca la alba-neagra, potrivit unui studiu realizat de Sandler et al. în 2012, au apărut acum noi metode moleculare de tipizare a sângelui care „au identificat antigene D variabile, ce pot fi afișate ca Rh-pozitive sau Rh-negative, în funcție de metoda de laborator utilizată“.[15]

În aceste condiţii, nu ne miră că în prospectul testului Coombs avem următoarele posibilităţi de interpretare:

• Reacţie pozitivă (prezenţa anticorpilor şi/sau a complementului la suprafaţa celulelor) – hematii dispuse în strat uniform pe pereţii godeului (faza solidă); intensitatea este apreciată de la 1+ la 4+
• Reacţie negativă – buton compact de hematii sedimentate în mijlocul godeului
• Reacţie neconcludentă – reacţia +/- se va interpreta de către medic [hehe!]

Testul Coombs este un așa-numit test de hemaglutinare și, potrivit National Library of Medicine, constă în adăugarea la serul pacientului a unui reactiv [brevetat] („anti-globulină sau anti-globulină umană cu ser imun de iepure”), pentru a detecta anticorpi incompleţi (neaglutinanţi, monovalenţi, blocanţi), care acoperă eritrocitele. Testul este un „ser polispecific anti-globulină umană cu un amestec de anticorpi policlonali anti-IgG şi anti-C3 (iepure) şi anticorpi monoclonali murini (de la şoareci), anti-C3d”. Wow!

Pe lângă contradicțiile deja descrise, problema cu testul Coombs, fie el direct, fie indirect, este practic aceeaşi ca la toate testele de „anticorpi”, adică rezultatele sunt mereu altele. Acest lucru se datorează faptului că globulinele se leagă oarecum „specific” numai în eprubetă şi numai când compoziția fluidelor utilizate este bine definită şi mereu aceeaşi, ceea ce in vivo (adică în sângele sau serul uman) nu se întâmplă niciodată.

Biologul Dr. Stefan Lanka explică foarte clar ce se întâmplă la testele de anticorpi:

“Laborantului i se spune că acel kit de testare conţine o proteină sau mai multe, care ar corespunde exact cu forma microbului. Dacă laborantul și-ar pune puţin creierul la contributie, ar conștientiza că în acele condiţii forma proteinelor nu are cum să corespundă cu “microbul”, deoarece proteinele respective nu se mai găsesc în mediul lor natural și și-au modificat demult structura. Este vorba aici de denaturarea proteinelor.
Conform aceleiași logici forţate și complet paralele cu realitatea, acele proteine secrete sunt denumite “antigene” și impotriva lor sunt căutaţi anticorpii. În kitul de testare mai există de exemplu coloranţi și substanţe menite să accentueze un semnal “pozitiv”. Aparatul in care se efectuează testarea este calibrat (“standardizat”) tot cu aceleași substanţe secrete și patentate, a căror compoziţie nu o cunoaște decat firma producătoare!!“

Deoarece aceste teste nu sunt standardizate (conform cu Gold Standard), rezultatele sunt nesigure și inutile din punct de vedere științific (vezi mai sus). Dealtfel, pe internet și pe diferite forumuri de părinţi, se găsesc multe relatări ale femeilor care au avut rezultate diferite în funcție de laborator (ba rhesus-pozitiv şi doi ani mai târziu rhesus-negativ, ba rhesus-negativ înainte de naștere şi rhesus-pozitiv după naştere etc.) sau relatări ale mamelor care au fost confruntate de medicii lor cu scenarii apocaliptice („Vaai, sunteţi rhesus-negativă și fără profilaxie anti-D veţi naște un copil cu dizabilități” – mama aceea a ignorat medicul și, bineînțeles, a născut un copil sănătos).

Profilaxia anti-D

Ca întotdeauna în istoria medicinei alopate, cum apare un „test de anticorpi”, cum hop şi „vaccinul” aferent.

Nu mai contează că vaccinurile în teorie ar duce la producţia de anticorpi împotriva „agenților patogeni” și că această teorie a factorului Rhesus, în care anticorpii sunt folosiți brusc profilactic împotriva producției de alți anticorpi, şchioapătă masiv. Nu contează! Trebuia dezvoltat un “vaccin” (pasiv), o injecţie „profilactică” pentru femeile „izoimunizate” imediat după naștere (și, mai recent, și pentru toate femeile însărcinate care primesc diagnostic de „rh-negativ”!).

Pentru a oferi femeilor speriate o „protecție” din seringă fără studii științifice solide despre eficacitatea „profilaxiei anti-D”, s-a postulat că „anticorpii” din seringă au sens, în timp ce „anticorpii” unei mame ar dăuna fătului care se dezvoltă în burta ei!

În anul 1967, „detectivii în halate albe” din echipa serologului Hoppe de la Hamburg au selectat din 2300 de „profiluri” în cele din urmă nouă probe de sânge pentru a produce un nou preparat farmaceutic, care urma să prevină presupusele „incompatibilități” fatale (!) dintre sângele mamei și al copilului ei nenăscut. Prompt, profesorul Ernst Fromm, președintele Colegiului Medicilor din Germania, a anunţat că acum „eritroblastoza va putea fi practic eradicată”.

Denumirea serului magic „protector”: imunoglobulina umană anti-D.[16]

Oamenii de știință americani și australieni testaseră anterior presupusul efect de protecție al gamaglobulinei anti-D derivate din plasma sanguină umană, dar vai, se pare că „substanța protectoare” conținea un număr foarte mare de impurități.

Cităm din prospectul produsului de „profilaxie anti-D” cu denumirea comercială Rhogam, prin care producătorul se asigură că nu va fi tras la răspundere pentru nimic:

“In cazul medicamentelor obținute din sânge sau plasmă umană, există o șansă extrem de mică de răspândire a infecțiilor cu transmitere sanguină prin intermediul medicamentelor. Pentru a reduce acest risc, RhoGAM Ultra-Filtered PLUS este preparat din plasma sanguină provenită de la donatori selecționați cu atenție iar sângele este testat prin metode de ultima generație pentru a detecta agenții infecțioși. Mai mult, RhoGAM Ultra-Filtered PLUS este produs utilizând metode care elimina agenții care determină aceste infecții. Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor precauții luate de producător, riscul infecțiilor cu transmitere sanguină nu poate fi eliminat complet.“

Nu au fost efectuate studii privind efectele pe termen lung sau riscurile potențiale ale „profilaxiei anti-D” de rutină, nici pentru femei, nici pentru copii, chiar dacă problema era deja destul de controversată la momentul respectiv.[17]

Tot în articolul din revista Spiegel din 1967: „Din totalul de 12 litri de plasmă din sânge, pe care le obţinuseră treptat de la donatori, medicii din Hamburg au produs 6000 de fiole cu substanţa căutată. O fiolă este suficientă pentru a proteja o pacientă împotriva amenințării factorului rhesus din partea copilului ei.”

Totul sună ca un capitol din bucătăria lui Frankenstein. Deşi (sau poate tocmai de aceea?) se ştie exact cum anxietatea şi panica afectează negativ femeile însărcinate şi fetuşii, tactica de a manipula femeile cu sperietoarea numită „factor Rhesus” le va face pe viitoarele mame să trăiască permanent cu teama de a doua sau a treia sarcină; poate avem aici și o manipulare subtilă şi pentru a le determina pe femei să nu nască mai mult de un copil, cine știe.

Ca întotdeauna, „salvarea” nu poate să vină decât din seringa medicilor. Haideţi însă să aruncăm o privire mai atentă spre această injecţie „de protecție”.

Ce efecte are injectarea de “anti-D”?

Aceşti agenți profilactici anti-D (RhoGAM, RHESOGAM, RHOPHYLAC, Partobulin, Rhesonativ etc.) sunt enumerați în lista roșie la capitolul „Seruri, imunoglobuline și vaccinuri”!

Efectele „profilaxiei” anti-D încep deja de la faptul că persoana “izo-dezimunizată” poate avea brusc reacţii pozitive la testele pentru hepatită sau HIV (hopa!).

Iată ce scrie în prospectul produsului RhoGAM:

„După ce vi se administrează acest medicament, rezultatele anumitor teste de sânge pot fi fals pozitive datorită creșterii tranzitorii de anticorpi împotriva antigenelor eritrocitare, de exemplu A, B, D transferați pasiv în sângele dumneavoastră. Dacă dumneavoastră sunteți o mamă care ați primit acest medicament înainte de a naște, rezultatele anumitor teste de sânge pentru anticorpii eritrocitari la nou-născutul dumneavoastră, de exemplu testul antiglobulină (testul Coombs), pot fi de asemenea afectate.”

Ca atare, asemenea teste după administrarea unei injecţii de „protecţie” anti-D ar cam trebui evitate dacă nu vreţi să vă treziţi peste noapte cu diagnostice de hepatită sau HIV.

Firmele producătoare ale „imunoglobulinei anti-D”, de ex. RHESONATIV, se asigură în continuare că nu vor răspunde legal din punctul de vedere al contaminării (care nu poate fi niciodată evitată!!):

„Măsurile standard pentru prevenirea infecțiilor datorate utilizării medicamentelor obținute din sânge sau plasmă umană includ selecția donatorilor, examinarea donațiilor individuale și a grupurilor de plasmă pentru markerii de infecție specifică, pentru inactivarea/eliminarea virusurilor. Cu toate acestea, când se administrează medicamente fabricate din sânge sau plasmă umană, posibilitatea apariţiei bolilor infecțioase datorate transmiterii agenților infecțioși nu poate fi exclusă complet. Acest lucru se aplică și în cazul virusurilor sau al altor agenți patogeni necunoscuți anterior sau care au apărut recent.”

Până în 1998, în prospectul RhoGAM scria că, în afară de polisorbat 80 și alte ingrediente, produsul conținea și tiomersal (49% mercur). Începând cu anul 2001, această referință dispăruse, dar rămâne îndoielnic dacă acest adjuvant chiar poate fi într-adevăr eliminat/filtrat din produsul final. Se prea poate ca el să rămână în reziduurile de producție, caz în care nu mai trebuie să fie declarat.

În ceea ce privește studiile de punere pe piaţă pentru astfel de produse, să luăm de exemplu produsul Rhophylac, care îşi face reclamă cu sloganul „Noi facem copiii compatibili”[18].

RHOPHYLAC nu a obţinut autorizaţia pe baza unui studiu controlat, cu placebo. “Studiul” a inclus un grup de aproximativ 250 de femei rh-negative care au primit RHOPHYLAC intravenos, iar acest grup a fost comparat cu un grup aproximativ egal de femei care au primit RHOPHYLAC intramuscular! Nu a fost evaluat la final dacă în mod efectiv într-una din grupe s-au născut mai puţini copii vătămaţi (căci doar acela era scopul, nu?), ci au fost comparate doar analizele de sânge”.[19]

În rezumatul caracteristicilor produsului în limba engleză a RhoGAM se găsesc și alte date interesante[20], care lipsesc din prospectul în limba germană:

1. La capitolul „Studii clinice”, găsim referiri la diverse studii (Pollack et al.) realizate pentru relația doză-răspuns a produsului RhoGAM injectat, studii care în mod surprinzător au fost aproape exclusiv efectuate pe bărbați (!).
2. La capitolul „Teste de laborator” veți găsi o altă declarație importantă, pe care o las necomentată, astfel încât cititorul să își poată forma propria opinie: „Recuperarea de anti-D în plasmă sau ser, după injectarea RhoGAM sau a altor produse Rho(D) imunoglobulinice umane este foarte variabilă la nivel individual. Detectarea anti-D în plasma pacientului depinde de sensibilitatea testului și de momentul colectării probelor după injectare. În prezent nu există cerințe sau standarde de practică pentru a testa prezența anti-D, pentru a determina adecvarea sau eficacitatea dozei după o injecție cu RhoGAM.”

În concluzie, avem de-a face şi aici în mod clar cu un caz clasic de aberaţie în medicină. Da, să nu-i spunem fraudă, ci doar o imensă eroare. DAR această eroare poate fi foarte costisitoare pentru femeile însărcinate, pentru proaspetele mame sau pentru bebelușii lor, dacă ele nu se informează corect.

Prin urmare, sfătuim pe toți cititorii să caute informații solide, din surse independente, și să ia decizii informate cu privire la viața lor și viața copiilor lor.

Surse

[1] „Rh im Blut“, DER SPIEGEL, 21. August 1948, S. 19
[2] 1909 – Dr. Karl Landsteiner, Dr. Erwin Popper – Uebertragung der Poliomyelitis acuta auf Affen, Zeitschrift f. Immunitätsforschung, Bd. II No. 4
[3] https://de.wikipedia.org/wiki/Blutgruppe
[3a] http://www.descopera.ro/dnews/9341432-au-fost-descoperite-doua-grupe-sanguine-noi
[4] Biotechnologie: Neues Verfahren ändert Blutgruppe von Blutkonserven, Spiegel Online, 02.04.2007, abgerufen am 15.07.2016
[5] K. Landsteiner, A, Wiener, An Agglutinable Factor in Human Blood Recognized by Immune Sera for Rhesus Blood, Proc. Soc. Exp. Biol. Med. 43:223 (1940)
[6] https://de.wikipedia.org/wiki/Rhesusfaktor
[7] Willy A. Flegel, „Genetik des Rhesus-Blutgruppensystems“, Deutsches Ärzteblatt 10/2007. A. 651
[8] „Blutgruppe wechselt nach Lebertransplantation“, Die Welt, 24.01.2008
[9] Kaimo Hirv, „HLA-Merkmale und Knochenmarkttransplantation“, Zentrum für Humangenetik und Laboratoriumdiagnostik
[9a] http://www.med4you.at/laborbefunde/techniken/transfusionsmedizin/lbef_fallstudien_blutgruppe.htm#Antigenverlust%20I
[10] „Erbe des Dschingis Khan“, DER SPIEGEL 29/1960, S. 59
[11] Clarke CA, Donahoe WTA, McConnell RB, Further experimental studies on the prevention of Rh haemolytic disease, British Medical Journal, 1963, No 1, S. 979-984
[12] Prof. Dr. Axel Seltsam et al., „Rhesus D-Diagnostik in der Schwangerschaft“, Hämotherapie (Beiträge zur Transfusionsmedizin), 7/2006
[13] A.E. Mourant, „The discovery of the Anti-Globulin Test“, Vox Sang. 45: 180-83, 1983
[14] R.R.A. Coombs, Mourant et al., “A new test for the detection of weak and ‘incomplete’ Rh agglutinins”; Br. J. exp. Path. 26: 255-266, 1945
[15] Sandler, Langeberg et al., New laboratory procedures and Rh blood type changes in a pregnant woman, Obstet Gynecol. 2012, 119(2 Pt. 2): 426-8
[16] „Zwist geschlichtet“, DER SPIEGEL 26/1967, S. 116
[17] Katz J, Transplacental passage of fetal red cells in abortion; increased incidence after curettage and effect of oxytocic drugs. British Medical Journal, Vol 214, No 4, 11.10.1969, S. 84-86
[18] http://docplayer.org/12011750-Rhophylac-rhesusprophylaxe-in-der-fertigspritze-sofort-i-m-oder-i-v-einsetzbar-anti-d-immunglobulin-der-neuen-generation.html
[19] http://www.impfkritik.de/anti-d-prophylaxe/index.html; MacKenzie, Bichler et al., Efficacy and safety of a new, chromatographically purified rhesus (D) immunoglobulin, Eur J Obstet Gynecol Reprod Biol. 2004 Dec 1;117(2):154-61.
[20] http://www.rhogam.com/clientuploads/pdfs/RH-0202-00-2015_RhoGAM%20Promo%20PI%2019854_Marketing-FINAL.pdf

Întorcând spatele principiului consimțământului voluntar informat al drepturilor omului, stabilit după cel de-al doilea război mondial în Codul de la Nuremberg, autoritățile medicale din Franța și Italia introduc peste noapte vaccinarea obligatorie pentru preşcolari fără consimţământul aparținătorilor. În Italia, milioane de italieni au protestat, începând din luna iunie 2017, împotriva încălcărilor drepturilor părintești. La 28 iulie, legislatorii italieni vânduți industriei farmaceutice au votat cu 296-92 pentru promovarea unei legi universale care impune doze multiple de zece vaccinuri pentru copii, de la preșcolari până la adolescenți, impunând amenzi piperate părinților care nu se conformează. Posturile mass-media, atât în Italia cât și în S.U.A., au ignorat protestele masive împotriva coerciției medicale.

“Vaccinurile sunt o mare afacere, iar noua obligativitate vaccinală asigură fluxul continuu de profituri către industria de 32 de miliarde de dolari, în ciuda scăderii constante a încrederii publicului în siguranța vaccinurilor.“

De ce Italia? Și de ce acum? Sectorul farmaceutic din Italia este unul dintre cele mai mari din lume. Vaccinurile sunt o mare afacere, iar noua obligativitate vaccinală asigură fluxul continuu de profituri către industria de 32 de miliarde de dolari, în ciuda scăderii constante a încrederii publicului în siguranța vaccinurilor. Un sondaj recent a descoperit îndoieli la scară largă în rândul cetățenilor italieni și francezi cu privire la importanța și siguranța vaccinurilor. O cascadă întreagă de studii științifice recente au descris apariția unor noi boli autoimune corelate cu vaccinarea, precum și starea de sănătate inferioară a copiilor vaccinați în comparație cu cei nevaccinați. În plus, un şir întreg de filme, reportaje și investigații guvernamentale au scos la iveală corupția atotcuprinzătoare în rândul autorităților de autorizare a vaccinurilor, împreună cu eforturile guvernului de a ascunde reacțiile adverse grave datorate vaccinurilor și intimidarea oamenilor de știință care publică informații contrare dogmei conform căreia toate vaccinurile sunt întotdeauna sigure pentru toți copiii.

Să omorâm mesagerul

Un studiu important, publicat la începutul anului 2017 în Jurnalul Internațional de Vaccinuri și Vaccinare de către doi oameni de știință italieni foarte apreciați, ridică noi întrebări alarmante în legătură cu controlul calității de către producătorii de vaccinuri, cu implicații în dezbaterea privind siguranța vaccinurilor. (Proiectul World Mercury a făcut, în prealabil, un rezumat al studiului aici-link). Avându-i ca şi co-autori pe doctorul în fizică Antonietta Gatti și expertul în farmacologie Dr. Stefano Montanari, studiul a descoperit în vaccinuri prezența aproape universală a unor “structuri străine anorganice şi reziduuri de dimensiuni micro și nano” – ingrediente care nu sunt declarate în prospectele vaccinurilor.

“În fiecare vaccin, Gatti și Montanari au descoperit o contaminare vastă, inclusiv cu particule minuscule de plumb sau oțel inoxidabil în toate probele de vaccinuri analizate.“

Într-o lume rezonabilă, descoperirea şocantă a faptului că vaccinurile sunt contaminate pe scară largă cu particule de metale grele ar fi știre de primă pagină, iar cei doi cercetători care au descoperit contaminarea ar fi aclamați ca oameni de știință conştiincioşi, dedicați îmbunătățirii siguranței vaccinurilor. În realitate, dr. Gatti și Montanari au devenit țintele amenințărilor violente pe Facebook. Acuzatorii denunță munca meticuloasă de laborator a cercetătorilor drept “pseudoştiință” și cer ca cei doi să fie “bătuți până la sânge“, “loviți” și “eliminaţi din profesia medicală“, pentru a-i face “să înțeleagă că trebuie să tacă“[!!!!].

O armată întreagă de trolli şi bloggeri plătiţi de industria farmaceutică au făcut presiuni asupra editorul jurnalului (puternic zdruncinat), pentru a obţine eliminarea studiului din acel jurnal, studiu care a fost publicat după un proces riguros de recenzie de tip „peer-review”.[Din această acţiune se vede CLAR cât de valoros este studiul şi câtă frică le este răspândacilor – n.t.] Deși aceste tactici au reușit să-l tulbure pe editor, articolul a rămas public. Gatti și Montanari cred cu atâta putere în integritatea constatărilor lor, încât au anunţat că vor da în judecată jurnalul dacă va scoate articolul.

În ciuda atacurilor lor furibunde, bloggerii plătiţi s-au agitat degeaba să găsească greșeli importante în metodologiile utilizate de Gatti/Montanari. Un postac al industriei, Guido Silvestri, care lucrează la un centru de vaccinuri din Atlanta, a încercat o lovitură stângace asupra studiului Gatti-Montanari pe Facebook-ul italian, prin aplicarea greșită a unei legi din domeniul chimiei din secolul al nouăsprezecelea, numită numărul lui Avogadro. Silvestri a interpretat greșit Legea lui Avogadro, care se aplică numai la gaze și nu poate calcula concentrațiile de nanoparticule. Potrivit doctorilor Gatti și Montanari, acel medic “a greșit cu 13 grade de magnitudine („orders of magnitude”), dar nici măcar nu și-a înțeles propria greșeală“.

Importanța studiului despre vaccinurile contaminate

Gatti și Montanari lucrează în domeniile tot mai importante ale nanopatologiei și nanotoxicologiei. Cei doi cercetători au dezvoltat termenul de „nanopatologie” la începutul anilor 2000, după ce descoperiseră că nanoparticulele (particule mai mici de 100 de nanometri) “induc efecte mult mai severe asupra sănătății” decât particulele mai mari. După cum explică ei, dimensiunile foarte mici ale acestor nanoparticule le permit să se infiltreze „extrem de uşor” în țesuturile organismului.

Doctorii Gatti și Montanari au folosit tehnologia de microscopie electronică de ultimă generație pentru a examina fizic contaminanții anorganici specifici din vaccinuri și pentru a identifica compoziția lor chimică. Ei au evaluat 44 de vaccinuri fabricate în Italia și Franța (43 de vaccinuri destinate uzului uman și un vaccin destinat uzului veterinar), făcând eforturi pentru a include diferite tipuri, loturi și ani de producție. În fiecare vaccin pentru uz uman, Gatti și Montanari au descoperit o contaminare extinsă, inclusiv cu particule foarte minuscule de plumb sau oțel inoxidabil în toate probele de vaccinuri analizate; crom în peste jumătate (25 din 44); tungsten în aproape o cincime (8 din 44); și multe alte feluri de particule metalice.

În mod ironic, singurul vaccin destinat uzului veterinar a reieşit ca fiind “curat”, dovedind că este posibilă producerea unui vaccin fără reziduuri. Gatti și Montanari cred că vaccinul curat, destinat porcilor, este un omagiu adus şuncii, un produs culinar şi agricol considerat sacru în Italia. Crescătorii de porci, conștienți de faptul că adjuvanții de aluminiu din vaccinuri dăunează cărnii lor, au avut suficientă influență pentru a face cu succes lobby şi a obţine vaccinuri veterinare necontaminate.

Una dintre descoperirile cele mai deschizătoare de ochi ale studiului a fost detectarea “compuşilor organo-anorganici” care reprezintă o “interacțiune nano-bio” între particulele anorganice și componentele organice (proteice) ale vaccinului. Gatti și Montanari cred că sistemul imunitar este definitiv vătămat de aceste conglomerate de particule, ele constituind “un complex mai mare, care nu este biodegradabil și poate induce efecte adverse“, inclusiv “probleme autoimune imediate și întârziate“.

Întrebările pe care ar trebui să le punem

Dr. Gatti a luat în considerare mai multe ipoteze legate de originea contaminării vaccinurilor, inclusiv protocoalele de linie necorespunzătoare din procesul de fabricație. Potrivit lui Gatti, “Spațiul şi echipamentele trebuie să fie cu adevărat curate pentru a se asigura că praful și poluanții nu au cum să ajungă în vaccinuri. Dacă laboratoarele nu au sisteme de filtrare adecvate, acest tip de contaminare este foarte posibil. Și, din păcate, nu există reglementări care să impună producătorilor să facă acest tip de control al calității, chiar dacă producătorii știu că ceva este în neregulă“. Pe scurt, producătorii “nu simt nevoia să cheltuie mai mulți bani pentru controlul calității“.

Gatti și Montanari consideră că este nevoie urgentă de mai multe studii privind asocierea dintre reziduuri și efectele adverse postvaccinale. “Încă nu știm dacă tipurile de efecte adverse provenite de la vaccinuri sunt rezultatul adjuvanților de aluminiu sau al interacțiunilor nano-bio sau al unui alt factor. De aceea este atât de important să studiem efectele substanțelor nano-bio din sânge și din corp”.

Este cunoscut faptul că expunerea prin injectare, în comparație cu inhalarea sau ingestia, induce reacții de toxicitate. În urma unui studiu efectuat pe șoareci s-a constatat că forma de expunere a fost un factor crucial care influențează toxicitatea, iar compușii administrați pe cale orală au prezentat o “scădere a toxicității… în comparație cu metoda injectării“. Oamenii de știință sunt de acord că “nanoparticulele fabricate pe bază de metale se pot transloca în țesuturi” şi, în viziunea lui Gatti și Montanari, atunci când ele intră în corp prin injectare, “vor rămâne acolo pentru totdeauna“.

Un alt aspect este faptul că bombardamentul cu adjuvanți și ingrediente toxice din vaccinuri (inclusiv aluminiu și thimerosal, formaldehidă, antibiotice și “sisteme adjuvante” din scualen și polisorbat 80) “au o acțiune sinergică… crescând astfel potențialul agresiv”. Toxicologii știu că, în ce priveşte toxinele, unu plus unu este rareori egal cu doi, ci rezultă, cum spune dr. Gatti, “întotdeauna un număr mai mare“.

În cele din urmă, dr. Gatti observă că “contaminanții ar putea să nu fie distribuiți în mod omogen într-un anume lot de vaccinuri. De exemplu, partea de jos a lotului ar putea fi mai contaminată decât partea de sus, ceea ce ar putea explica de ce unii oameni nu au reacții și alţii au.“

Doctorii Gatti și Montanari subliniază o serie de subiecte de cercetare care ar trebui să constituie baza eforturilor serioase de îmbunătățire a siguranței vaccinurilor:

• Studierea, într-un mod relevant, a efectelor adverse ale adjuvanților de aluminiu asupra sănătății
• Analizarea creierul sugarilor care mor imediat după vaccinare
• Continuarea monitorizării contaminării cu microparticule și nanoparticule a vaccinurilor noi și a celor deja existente
• Efectuarea studiilor pe modele animale pentru a evalua efectele contaminării cu microparticule și nanoparticule.
• Evaluarea procedurii de injectare în sine, având în vedere utilizarea seringilor metalice lustruite cu carbură de tungsten care pot lăsa unele reziduuri metalice

Pe urmele banilor

Din păcate, în Italia, ca și în Statele Unite, studiile serioase privind siguranța vaccinurilor se luptă practic cu mori de vânt practic imposibil de învins. Ministrul Sănătății din Italia, Beatrice Lorenzin, a „interzis” în mod explicit orice cercetare privind nanoparticulele din vaccinuri (!!). Lorenzin a accelerat în mod agresiv trecerea legii care impune vaccinarea obligatorie a copiilor. Ultima formă de învățământ absolvită de fosta jurnalistă Lorenzin este liceul. Gatti și Montanari subliniază că Lorenzin nu are “cunoștințe despre chimie sau biologie“, adăugând: “Dacă menționați faţă de ea cercetarea nanoparticulelor, ea se enervează cumplit”. Potrivit celor doi cercetători, Lorenzin “nu înțelege știința, dar înțelege banii” și se lasă îndrumată de dr. Ranieri Guerra, directorul general al Ministerului Sănătății pentru departamentul Prevenție. Guerra a fost membru Fundației Smith Kline din Italia. Fundația Smith Kline primește sprijin financiar din partea partenerului fondator, producătorul de vaccinuri GlaxoSmithKline (GSK). Organizațiile şi legislatorii pentru susținerea consumatorilor din Italia l-au criticat aspru pe Guerra pentru conflictele de interese.

Cu un an înainte de introducerea noii legi de obligativitate vaccinală, o emisiune de știri din aprilie 2016 a arătat că GSK Italia dublează portofoliul de vaccinuri și “pariază 1 miliard de euro pe Italia”. Compania farmaceutică consolidează un centru de cercetare și dezvoltare a vaccinurilor din Siena și o fabrică producătoare de vaccinuri din Rosia. Articolul îl cita pe președintele la nivel global al GSK Vaccines, care a caracterizat sectorul de vaccinuri al GSK drept un “motor al inovației” și garant al sustenabilității pe termen lung a companiei. Același director executiv al GSK a descris rolul central al Italiei ca centru de cercetare și producție a vaccinurilor, numindu-l “un pas deloc nesemnificativ” în direcția “progresului” mai mare pe piața vaccinurilor.

Oficialii italieni au fost, din punct de vedere istoric, susținători importanți ai politicilor agresive de vaccinare. În 2009-2010, guvernul italian (prin intermediul contribuabililor) a achiziționat 24 de milioane de vaccinuri împotriva gripei aviare, care nu au fost niciodată folosite. Vaccinurile neutilizate au fost aruncate, însă, pentru a-l cita pe dr. Montanari, “companiile au făcut o grămadă de bani“. Referindu-se la această situație ca fiind un “chix“, ziarul italian La Repubblica a raportat că țara a rămas fraierită să plătească din buzunar costul vaccinurilor neutilizate, în timp ce pretinsa “pandemie” s-a evaporat în aer.

Dr. Montanari consideră noua lege a vaccinării ca fiind un experiment atât social, cât și medical: “Guvernul și industria farmaceutică doresc să vadă ce se întâmplă când 60 de milioane de oameni sunt forțați să se vaccineze“.

Autor: Robert F. Kennedy, Jr. președintele World Mercury Project (WMP)

Grupul de medici AGI Impformation ne explica, utilizand surse oficiale, cum incearca Institutul Robert Koch sa dea explicatii si recomandari contradictorii si lipsite de orice logica.

Vom demonstra acest lucru folosind exemplul pojarului – un exemplu perfect daca ne gandim la actuala isterie propagandistica in intreaga Europa.

1. Institutul Robert Koch despre diagnosticarea pojarului

“Un rezultat negativ al testului de ARN nu inseamna automat ca putem exclude cu certitudine imbolnavirea.” (??!!)
“In cazul unui rezultat pozitiv, poate urma genotipizarea virusului de pojar pentru examinarea moleculara si urmarirea lantului infectarilor.” (??!!)
“Cultivarea virusului presupune costuri notabile si se justifica doar in cazuri exceptionale, nefiind adecvata pentru diagnosticarea de rutina.” (??!!)
“Rezultatele negative nu constituie dovada unui diagnostic negativ, caci INSTABILITATEA virusului pojarului poate duce la un rezultat fals-negativ.” (??!!)

Ce de dileme… Ce sa insemne toate astea?

1. Poate fi pojar in ciuda unui test negativ de ARN de pojar. (??!!)
2. Cate cazuri REALE de pojar exista cu adevarat???
3. Rezultatele negative nu sunt deci dovada unui diagnostic negativ. Si CUM se ajunge atunci la diagnostic?? Mai ales la simptome atipice sau la forma “mitigata” (atenuata).

Mai departe, tot Institutul Robert Koch:

“Forma mitigata (atenuata) de pojar este observata la oamenii la care replicarea virala este slabita sau perturbata si la care exista o viremie redusa datorita existentei anticorpilor materni sau substituiti (nou-nascuti sau persoanele tratate cu substitutie de anticorpi) sau la persoanele care nu si-au format o imunitate vaccinala completa [dar care au fost vaccinati!]. La aceste persoane, exantemul nu se dezvolta complet, astfel incat un diagnostic clinic este ingreunat,DAR trebuie pornit de la premisa ca aceste persoane sunt contagioase” (??!!)

Am citit oare bine acolo? Persoanele vaccinate care fac o forma “mitigata” a pojarului sunt potential contagioase!Iata, in conformitate cu teoria alopata vaccinatii pot foarte bine sa transmita boala!In acest context este interesant ce sustine Societatea Austriaca pentru Chimioterapie Antimicrobiana:

Pojar atipic
“Infectie postvaccinala cu simptomatologie grava.” (??!!)
Pojar la adulti
“Risc mare de complicatii bacteriene precum pneumonie, otita si sinuzita. Probleme respiratorii frecvente la gravide si imunocompromisi, in 40% din cazuri nu apare exantemul.” (??!!)

Ce concluzii tragem de aici?

1. Un rezultat negativ al testului de ARN de pojar la un adult, precum si lipsa exantemului, sunt deci din nou factori care NU elimina posibilitatea de a pune diagnostic de pojar!!!
2. Cate cazuri REALE de pojar exista atunci cu adevarat?
3. O simptomatica de gripa, mai ales la un adult, poate fi diagnosticata foarte simplu ca “pojar”.
4. Astfel se umfla convenabil statisticile de pojar.

2. Cazurile de pojar – Trucurile statistice

Haideti sa vedem si trucurile statistice!

Din nou de pe site-ul Institutului Robert Koch:

“Cazurile de pojar trebuiesc raportate Sanepidului sau DSP-urilor. Conform § 6 Art. 1 Nr. 1 lit h din Legea Protectiei fata de Bolile Infectioase, se raporteaza atat suspiciunea, cat si imbolnavirea sau decesul asociate cu pojarul, iar conform § 7 Art. 1 directorii DSP-urilor sunt obligati sa raporteze dovada directa sau indirecta a unei infectii acute cu virusul pojarului.” (??!!)

Sa analizam definitiile pojarului conform Institutului Robert Koch, sa vedeti ce de surprize!

Cititi si judecati, ca sa intelegeti cum se falsifica statisticile epidemiologice – de la raportare pana la interpretarea rezultatelor.

Diagnosticul clinic al pojarului

Iata cum se diagnosticheaza la consultatie pojarul:

• 1. eruptie maculopapulara
• 2. febra
• 3. cel putin unul din urmatoarele criterii:
  • tuse
  • catar (nas care curge)
  • conjunctivita (ochii rosii)

In concluzie, febra si eruptia trebuie sa fie prezente intotdeauna, iar in plus cel putin un criteriu din alte trei, dar nu toate deodata. De asemenea, au disparut petele Koplik despre care se sustinea ca ar fi tipice pentru pojar!!

Diagnosticul de laborator al pojarului

Exista 5 metode de diagnosticare si la cel putin una din aceste metode trebuie sa iasa un rezultat pozitiv: testul ELISA [analiza indirecta, prin stabilirea unor anticorpi nespecifici] cu “material” din nas sau gat, din tesutului conjunctivelor, din urina sau sange.

Si acum vine SPECTACOLUL!

Cand este raportat un caz de pojar la Institutul Robert Koch si cand intra in statistici?

1. La diagnostic clinic, fara analiza de laborator si fara confirmare epidemiologica.

Exemplu: un copil are febra, exantem si, de pilda, o usoara conjunctivita. In cercul apropiat nu exista niciun alt caz cu aceste simptome.

2. La diagnostic clinic, fara analiza de laborator, dar cu confirmare epidemiologica (o alta persoana cu care se presupune ca bolnavul a avut contact).

Exemplu: un copil are febra, exantem si, de pilda, conjunctivita. In gradinita frecventata de acel copil, alt copil are aceleasi simptome. Nota bene: fara vreo analiza de laborator.

3. La diagnostic clinic SI analiza de laborator cu rezultat pozitiv de anticorpi [si stim cam cat valoreaza analizele de anticorpi – n.m.]

Exemplu: un copil are febra, exantem si, de exemplu, tuse, precum si un rezultat pozitiv la analiza anticorpilor.

3. Sa recapitulam

Confirmat clinic = doar simptome.
Confirmat clinic si laborator = simptome plus rezultat analize.
Confirmat clinic si epidemiologic = simptome plus contact anterior cu un caz de pojar confirmat cu laborator.
Confirmat laborator cu diagnostic clinic neconfirmat = simptome incomplete si confirmare de laborator.
Confirmat laborator cu status clinic necunoscut = nu exista informatii despre simptome, dar exista confirmare de laborator.

ATENTIE! Pentru definitiile de referinta, DOAR primele 3 sunt relevante!

4. Cazurile care NU intra in statisticile de “boli infectioase”

1. Un rezultat pozitiv pentru anticorpii IgG si IgM, dar care nu corespunde cu diagnosticul clinic (asa-zisele “infectii asimptomatice” = definitii inventate)

Exemple:

• un copil are rezultat de laborator pozitiv si, de exemplu, febra sau exantem – conform Institutului Robert Koch, diagnosticul clinic este incomplet;
• un copil are rezultat de laborator pozitiv si, de exemplu, febra si tuse – conform Institutului Robert Koch, diagnosticul clinic este incomplet;
• un adult are rezultat de laborator pozitiv si, de exemplu, tuse si conjunctivita – conform Institutului Robert Koch, diagnosticul clinic este incomplet;

Avem aici nenumarate variante!

Ce zice Institutul Robert Koch? Reluam de la inceputul articolului, cu completari:

“Forma mitigata (atenuata) de pojar este observata la oamenii la care replicarea virala este slabita sau perturbata si la care exista o viremie redusa datorita existentei anticorpilor materni sau substituiti (nou-nascuti sau persoanele tratate cu substitutie de anticorpi) sau la persoanele care nu si-au format o imunitate vaccinala completa. La aceste persoane, exantemul nu se dezvolta complet, astfel incat un diagnostic clinic este ingreunat; cu toate acestea, trebuie pornit de la premiza ca aceste persoane sunt contagioase. La imunocompromisi sau la tulburari imune celulare, infectia rujeolica decurge in exterior slab – exantemul rujeolic nu apare sau apare doar atipic […]”

Ei bine, nici aceste cazuri nu ajung in statistici, mai ales cand este vorba despre vaccinati!

Societatea Austriaca pentru Chimioterapie Antimicrobiana:
Pojar la adulti
“Risc mare de complicatii bacteriene precum pneumonie, otita si sinuzita. Probleme respiratorii frecvente la gravide si imunocompromisi, in 40% din cazuri nu apare exantemul.” (??!!)
Ca atare, nici aceste cazuri FARA exantem nu apar in statistici, mai ales cand este vorba despre vaccinati!

2. “Infectie” stabilita in laborator, cu diagnostic clinic necunoscut (“anticorpi” gasiti la intamplare, la o analiza)

Exemplu: un copil AVUSESE pojar, dar nu fusese dus la doctor. Dupa o perioada, cand a ajuns la analize, a fost stabilit un rezultat POZITIV la anticorpi, dar lipsea complet diagnosticul clinic.

Sa analizam si “pojarul vaccinal“.

Conform Institutului Robert Koch, “circa 5-15% din persoanele vaccinate dezvolta mai ales dupa administrarea primei doze de vaccin asa-numitul “pojar vaccinal“, cu febra moderata, un exantem superficial si simptome respiratorii, cel mai frecvent in a doua saptamana dupa vaccinare. Aici este vorba de o simptomatica blanda, autolimitativa, care nu este contagioasa“.

Ei, dar cat de frecvent la cazurile de pojar se diagnosticheaza “pojar vaccinal”? Mai ales cand exista o legatura temporala. Cand, la 1-2 saptamani dupa vaccin, un copil face febra si exantem si capata tuse, oare care va fi diagnosticul medical?

Mai degraba se jongleaza cu diagnosticele, dupa cum urmeaza:

5. Diagnostice la copil vaccinat

• Rujeoletă
• Pojărel
• Eczemă post-virală
• Erupţie virală
• Exantem benign
• Eczemă rujeoliformă
• Exantem viral
• Fenomen cataral
• Exantem morbilliform
• Eritem infecţios
• Fruste morbiloide
• Catar naso-bronşic

De asemenea, pojarul vaccinal nu este nici el preluat in statisticile de “boli infectioase”.

In final, CATE cazuri de pojar exista cu adevarat? Nimeni nu stie

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

6. Institutul Robert Koch despre verificarea titrului de anticorpi

“Controlul titrului de anticorpi dupa prima doza de ROR este posibil, insa dupa recomandarile STIKO nu are sens, deoarece nu se pot exclude rezultate fals pozitive pentru toate componentele care sunt testate.” (!!!???)

Ce sa insemne asta?? Simplu: ca un rezultat fals pozitiv poate aparea la fel si dupa a doua doza de ROR, caz in care acel rezultat ar fi interpretat ca “succes” al celei de-a doua vaccinari. De ce nu se masoara titrul imediat dupa prima doza? Se doreste evitarea unor rezultate-surpriza, de exemplu un titru considerat suficient, care sa nu mai faca necesara administrarea celei de-a doua doze? Conform teoriei alopate, un titru de anticorpi suficient este echivalat cu “imunitate”. Dar -dupa cum am vazut mai sus- avem cazuri de pojar si la teste de ARN rujeolic negative! Cat de sigure sunt atunci aceste rezultate? Exista rezultate de laborator fals pozitive cand nu exista simptome si avem de asemenea rezultate negative in ciuda simptomelor.

7. Institutul Robert Koch despre doza “unica” de ROR

“Independent de varsta la care se vaccineaza (insa minimum 9 luni) si de regiunea geografica, eficienta unei doze de vaccin rujeolic atinge in medie 91%.” (???!!)

Intrebari?? Pai de unde vine cifra de 91% daca masurarea titrului de anticorpi nu are sens?? In fond, nu pot fi excluse rezultatele fals pozitive, nu-i asa?

Institutul Robert Koch despre vaccinul rujeolic la adulti: “Vaccinul impotriva pojarului se recomanda tuturor adultilor nascuti dupa 1970 si care nu au fost vaccinati in copilarie sau au primit o singura doza de vaccin sau al caror statut vaccinal este nesigur.”

Intrebari?? Cum ramane cu cei nascuti INAINTE de 1970? Se presupune ca au avut toti pojar?

Pediatrul german dr. Steffen Rabe citeaza un buletin de informare al Institutului Robert Koch: “Au fost raportate cazuri de pojar si la pacienti care primisera ambele doze de vaccin, in 2012 aceste cazuri au fost de 3% (5 din 158) (RKI 2013).” Si mai departe: “Foarte rar poate aparea in urma vaccinarii cu vaccinul ROR si pojarul clasic, iar asta nu numai imediat dupa vaccinare, a fost chiar documentat clar un caz de pojar declansat de vaccin, cu simptome clasice, la mai mult de 5 saptamani dupa administrarea vaccinului (Murti 2013).” – WOW!Pe pagina germana http://www.chemie.de/lexikon/MMR-Impfstoff.html, ni se explica in detaliu ce se intampla cu vaccinul ROR in doua doze:
“La a doua doza de vaccin ROR nu este vorba de un rapel, ci de o revaccinare (o a doua incercare) pentru eventualele esecuri ale primovaccinarii.” (whaaat??!!??!!??)
Ca atare, vor sa vaccineze TOATA populatia pentru a “prinde” un minim procent de “esecuri ale primovaccinarii.” Caragiale ar lesina deja de ras, daca aceasta tragedie nu ar fi de plans!

8. Epidemiile din Romania

Sa vedem si un pic de istorie a epidemiilor de pojar din Romania, cum ar fi epidemia din 1997. Datele sunt de la CDC!

In Romania se vaccineaza antirujeolic din 1979, iar din 1981 incepuse vaccinarea cu vaccinuri produse de Institutul Cantacuzino. Ciudat: “tulpina Schwarz, mai puternica decat 1000 de doze infectioase de culturi tisulare obisnuite” (“Schwarz strain, greater than 1000 median tissue culture infectious doses“) — foarte interesanta aceasta “tulpina” aparent foarte deosebita, utilizata exclusiv pentru Romania!!

Ei bine, in 1997 “per total 58% din persoanele cu pojar primisera deja cel putin o doza de vaccin rujeolic“! Ups!

Au existat 13 decese in contextul diagnosticarii cu rujeola, atentie: din cei 13 copii decedati, “sapte erau nevaccinati, iar sase primisera cel putin o doza de vaccin.” Ups!

Cum era cu “protectia”?

De asemenea, de curand am gasit pe Facebook o analiza foarte pertinenta a asa-zisei “epidemii” de pojar din Romania din anii 2016-2017, realizata de Vlad Airinei, pe care o citam in continuare.

“Vedeti oameni buni, aici se opreste silogismul si orice rationament sau discutie pertinenta intre cele doua tabere, atunci cand cei pro-vaccin raman fara argumente.
Nu a existat niciodata o epidemie de rujeola in Romania si, dupa parerea mea, nici nu va exista vreodata.
Cifrele CNSCBT se raporteaza la totalul populatiei din Romania, care conform ultimului recensamant era de aprox 19 milioane de locuitori.
10.000 de cazuri de imbolnaviri din 19 milioane inseamna fix 0.052% (nici macar 0,1%).
0.052% NU E EPIDEMIE. Punct. QED ROR-ul se face la 9 respectiv 12 luni, asa ca ne vom raporta doar la segmentul de populatie 0-1 ani.
Am atasat un print screen mai jos.
Totalul populatiei minore din categoria 0-1 este de aprox 500.000 (potrivit INS +recensamant).
1980 din 500.000 inseamna 0,3%.
37 de decese din 19.000.000 locuitori inseamna fix 0,00019%.
37 de decese din 10.000 de imbolnaviri inseamna aprox 0.3%.

Aveti idee cam cati oameni mor anual in Romania din cauza cancerului pulmonar?
Inmultiti cifra de la rujeola cu 6. Stiti cam cati mor dintre ei? Aprox 60-70%.

Dar pe vaccinisti nu ii intereseaza aceste cifre, ci cei 0,00019% reprezentand decese din cauza rujeolei (dar nici acelea nu sunt de fapt din cauza rujeolei). Atasez si poza.”

“Deci Dambovita si Olt – cate 1 singur caz de imbolnavire in decurs de o saptamana. Anul are 52 de saptamani. 52 de imbolnaviri intr-un an, intr-un singur judet este de fapt un dezastru national, o epidemie pentru care trebuie sa mobilizam toata populatia Romaniei. Logica unora e imbatabila
Wow. Incidenta rujeolei a crescut de la 0,0001% la 0,0003% in 3 ani (iar numarul de decese a crescut de la 2 la 10).
Dar e “epidemie” si de urgenta trebuie toti copiii vaccinati obligatoriu.
Trebuie sa ai o minte foarte ingusta incat sa consideri ca in Africa sub-Sahariana o incidenta a malariei mai mare de 1-3% coroborata cu o rata a mortalitatii cauzata de boala de peste 50% inseamna epidemie, in timp ce in Romania trecerea de la 0.0001% la 0.0003% inseamna tot epidemie. La nivelul de cunostinte al vaccinistilor asa o fi.“

Informati-va din surse independente daca si voua vi se pare ca toata teoria alopata despre pojar este o mare sarlatanie!!

Multa sanatate si intelepciune va dorim!

Doar ca Romania sta pe o bomba biologica al carei ticait este grabit de aceasta testare in masa a copiilor.

INFORMATIA PE SCURT

• Specialistii romani in boli infectioase avertizeaza parintii ca analizele care le sunt solicitate la inscrierea copiilor la gradinita sunt inutile.

• Efectuarea acestor analize favorizeaza abuzul de antibiotice. Romania este a doua in UE la consumul de antibiotice si singura tara europeana in care acest consum este in crestere.

• Ministerul Sanatatii subliniaza ca aceste analize nu sunt obligatorii. Cu toate acestea exista Directii de Sanatate Publica ai caror directori sustin contrariul si informeaza eronat populatia.

• Aceste analize sunt o afacere profitabila pentru marile lanturi de laboratoare de analize medicale.

• Frecventa bacteriilor rezistente la antibiotice este in Romania printre cele mai mari din Europa.

OBLIGATORII IN ROMANIA, DAR NESOLICITATE IN SUA SAU ANGLIA

Majoritatea gradinitelor din Romania solicita, sub conditie obligatorie, ca atunci cand parintele isi inscrie/reinscrie copilul la gradinita, acesta sa aduca, pe langa avizul epidemiologic de la medicul de familie, si rezultatele a trei analize: exsudatul nazal, exsudatul faringian si coprocultura. Toate testeaza prezenta unor bacterii pe mucoasele copilului si, desigur, nu sunt gratuite.

Fiind vorba de sute de mii de analize, toate efectuate in aceeasi perioada a anului – luna septembrie -, marile lanturi de laboratoare de analize sunt foarte interesate sa atraga astfel de clienti. Multe dintre ele ofera pachete promotionale, purtand denumiri dragute, special pentru „inscrierea copilului la gradinita”. Preturile variaza, intre 40 si 70 de lei (pot fi prinse si in costul asigurarii de stat sau a abonamentului privat), dar sunt bani putini pentru un parinte firesc atent la sanatatea copilului sau.

Dar efectuarea acestor analize in contextul in care sunt cerute, adica la inscrierea la gradinita, este inutila in cazul unui copil sanatos, care nu are niciun fel de simptome.

“Omul convietuieste in mod normal cu bacteriile”, explica conf. dr. Gabriel Popescu, specialist in boli infectioase de la Institutul Matei Bals din Bucuresti. “In Marea Britanie si Statele Unite nici nu se solicita la inscrierea la gradinita efectuarea acestor analize. Acolo se actioneaza logic: are copilul semne de boala care seamana cu o infectie, atunci nu intra sub nicio forma in colectivitate pana nu se lamureste ce e cu el. Nu are copilul semne de boala, atunci riscul este foarte mic si nu are rost sa se efectueze astfel de analize”.

Exsudatele, de pilda, identifica prezenta unor bacterii precum stafilococul, pneumococul sau streptococul la nivelul mucoasei nazale sau faringiene. Dar cat timp acesti germeni se afla doar in acea zona a organismului, ei sunt inofensivi. Mai mult, la aproximativ 30% din populatie stafilococul auriu este prezent in nas si nu declansează nicio boala – asa-numitii purtatori sanatosi [in realitate, niciun stafilococ nu declanseaza vreo boala n.n.]. Fenomenul, numit portaj, este unul normal, “nu este corelat cu un risc mai mare de imbolnavire si este relevant doar in anumite cazuri: daca te operezi in zilele urmatoare”, explica conf. dr. Gabriel Popescu.

AFACERI PE ANXIETATEA PARINTILOR

Traim intr-o societate in care destule laboratoare medicale si clinici fac o afacere din exploatarea anxietatii parintilor in privinta posibilelor boli ale copiilor. Aceasta anxietate se accentueaza atunci cand copilul intra la gradinita si are contact cu persoane asupra carora parintele nu are niciun control.

Intr-un astfel de context, nu ar fi totusi recomandabil ca aceste exsudate sa-i identifice pe copiii purtatori sanatosi si sa-i trateze in asa fel incat ei sa scape de acesti germeni pe care i-ar putea transmite si copilului meu?

“La nivel de confort psihic pot intelege o astfel de reactie”, admite conf. dr. Gabriel Popescu. “Dar chiar daca acel coleg scapa de streptococ, oricand un alt coleg poate lua streptococul din alta parte: din parc sau chiar de la parintii care-l aduc de la serviciu”. [de aici reiese cat de aberanta si plina de paradoxuri si de contraziceri este teoria alopata a infectiei – n.n.]

Dr. Ileana Radu, medic de familie cu specializare pediatrica, confirma ca “efectuarea acestor analize ajuta mai degraba anxietatea parintilor, care sunt linistiti ca au facut tot ce trebuie ca sa fie in siguranta copilul lor. Dar copilul poate contracta oricum ceva de la gradinita, pentru ca nu exista gradinite complet sterile”. Si profesorul Dorel Sandesc, medic si secretar de stat in Ministerul Sanatatii, afirma ca “aceste analize sunt nejustificate si nu sunt obligatorii”.

Desi legea nu prevede explicit obligativitatea efectuarii acestor analize, gradinitele le solicita ca o conditie obligatorie la inscriere. De ce? “Pentru ca asa cer toate celelalte gradinite”, explica managerul* unei gradinite bucurestene. “Analizele acestea le facem ca masura de preventie. Iar daca vine un control de la Sanepid, atunci trebuie sa fim in regula cu actele medicale”.

Doar ca “in niciun caz epidemiile nu se previn testand o masa de copii din care 80-90% nu sunt purtatori de streptococ”, contrazice conf. dr. Gabriel Popescu de la Institutul Matei Bals afirmatia respectivului manager. “Avem asadar 80-90% dintre copii pe care-i testam degeaba. Iar ceilalti, care sunt purtatori sanatosi, nu pot deveni sursa de epidemie. In plus, la purtatorii sanatosi tratamentul cu antibiotice este de cele mai multe ori ineficient”.

DIRECTORI CARE DEZINFORMEAZA POPULATIA

Si atunci de ce solicita gradinitele aceste analize? O posibila explicatie vine de la dr. Ileana Radu: “Unele gradinite au relatii contractuale cu cateva laboratoare deoarece cauta sa castige favoarea parintilor, sa le economiseasca timpul si sa le transmita parintilor ca sunt colectivitati sigure”.

O alta explicatie este reactia conducatorilor anumitor directii de sanatate publica (DSP), adica acel Sanepid de care se teme managerul de gradinita citat mai sus. Desi Ministerul Sanatatii subliniaza clar ca aceste analize nu sunt obligatorii, unii directori de DSP-uri, cum este Dumitru Viorica din judetul Timis, ii informeaza gresit pe oameni sustinand ca aceste analize sunt “examenele obligatorii”.

Anuntata de jurnalistul HotNews ca legea nu prevede obligativitatea acestor analize, directorul Dumitru Viorica a raspuns ca “eu stiu ca sunt prevazute, dar lasati-ma sa ma uit pe legislatie”. La insistentele HotNews, oficialul DSP Timis explica logica acestor analize: “Se cer exsudatele pentru anginele rosii, care pot fi cu streptococ beta-hemolitic, si din cauza asta ulterior copiii pot sa faca scarlatina”.

Explicatia oficialului DSP induce in eroare. “Angina rosie se diagnosticheaza clinic, deci copilul trebuie examinat sa vezi daca are febra, daca il doare in gat si celelalte simptome. Asa ca nu vad de ce ar trebui sa facem exsudat in masa, la toti copiii care intra la gradinita”, explica conf. dr. Gabriel Popescu.

Practic, aceste analize se justifica doar la copiii care au deja semne de boala, nu si la cei care sunt sanatosi. “Daca e bolnav copilul, atunci da, e foarte important sa-i facem exsudatul. Dar asta nu inseamna sa-i testam pe copiii sanatoşi. Nu avem de ce”, subliniază din nou conf. dr. Gabriel Popescu. [in realitate, nici macar cand copilul e bolnav analizele nu au relevanta, deoarece stim ca nu microbii produc boala, ei sunt prezenti doar ca rezultat al bolii!! – n.n.]

O BOMBA MEDICALA: TIC-TAC TIC-TAC

De ce atata tevatura pentru peste o jumatate de milion de analize efectuate anual nejustificat? Pentru ca cei mai buni specialisti in boli infectioase din Romania se tem de o bomba biologica care ticaie tot mai amenintator: rezistenta acestor bacterii la tratamentul cu antibiotice. Romanii sunt consumatori avizi de antibiotice: pe locul doi in UE. Anul trecut, consumul de antibiotice in Romania a crescut cu 4,5% fata de anul precedent.

Deja peste jumatate din stafilococii aurii care circula in Romania sunt rezistenti la meticilina. [asta e dovada ca natura este f. adaptabila si microbii nu se lasa eradicati – n.n.] […….].

“Ceea ce este de-a dreptul nociv, si iresponsabil social, este ca efectuarea acestor teste deschide posibilitatea unui abuz”, avertizeaza conf. dr. Gabriel Popescu. “Administrarea de antibiotice pentru eliminarea bacteriilor de la purtatorii sanatosi are consecinte nefaste asupra copiilor si a comunitatii in intregul ei: aparitia de germeni rezistenti la antibiotice, care ulterior pot fi transmisi celor din jur”.

Raspandirea Stafilococului rezistent la tratament in Europa. Romania are deja peste 50% din bacteriile circulante rezistente (sursa: ECDC)

“Exsudatele identifica de multe ori stafilococul pentru ca cei mai multi dintre noi suntem purtatori sanatosi”, explica dr. Valeria Herdea, pediatru si medic de familie. [in realitate TOTI suntem “purtatori sanatosi”, iar microbii se inmultesc intotdeauna strict in functie de nevoile biologice ale organismului, nicidecum ca si cauza a bolii, altfel am fi cu totii permanent bolnavi – n.n.] Dr. Herdea: “Dar parintii ne cer antibiotice si e foarte greu sa-i explici unui om: mai crestine, copilul e sanatos, nu-i nicio problema, nu-i trebuie antibiotice. Omul va merge la alt medic, si la alt medic, pana ce primeste antibioticele”.

Un astfel de medic*, care prescrie antibioticele, isi explica conduita: “Cand imi vine un copil cu un exsudat pozitiv pentru streptococ sau stafilococ si are si antibiograma facuta, ii dau categoric o prescriptie de antibiotic, chiar daca nu e bolnav si il pot socoti purtator sanatos. Stiu ca o astfel de conduita contribuie la cresterea rezistentei la antibiotice, care e tot mai prezenta si o vad zilnic la cabinet. Si incerc de cele mai multe ori sa-i explic asta parintelui, dar nu intotdeauna intelege”.

CE FACE MINISTERUL SANATATII?

Situatia abuzului de antibiotice cauzat de efectuarea in masa a acestor analize la solicitarea gradinitelor este cunoscuta de Ministerul Sanatatii. Chiar si inalti oficiali europeni, prin vocea directorului Centrului European pentru Controlul si Prevenirea Bolilor, au atentionat ca “ministrul dumneavoastră ar trebui să spună că reducerea consumului de antibiotice este foarte importantă pentru România”. Presa de la Bucuresti a atras atentia asupra subiectului inca din 2014, dar deocamdata fara niciun rezultat.

“Exista niste norme comune ale Ministerului Sanatatii si ale Ministerului Educatiei care nu precizeaza obligativitatea unor analize, ci atestarea de catre medic a faptului ca acel copil nu are vreo boala infectioasa”, spune prof. dr. Dorel Sandesc, secretar de stat. “Dar, printr-o interpretare excesiva, medicii fac recomandari, ca nu-i doare mana, sa se faca aceste analize. Fenomenul este extins si de aceea pregatim un alt act normativ comun prin care sa precizam explicit ca nu impunem aceste analize”.

Daca acest act nu va aparea in timp util, 2015 va fi un nou an in care banii si timpul parintilor vor fi risipiti pe alte sute de mii de analize cu un singur rezultat: cresterea abuzului de antibiotice. Pastrand proportiile, e ca si cand de frica cancerului am incepe sa ne tratam preventiv cu citostatice.

“E mult mai important, draga parinte, sa cream obisnuinta ca acei copii cu boala respiratorie sa nu fie primiti la gradinita pana ce nu se lamureste exact ce au si, doar daca e cazul, sa fie tratati cu antibiotice”, spune conf. dr. Gabriel Popescu. “E preferabil sa actionam asa decat sa-i tratam fara rost cu antibiotice pe cei sanatosi, doar pentru ca sunt purtatori, si sa ne trezim apoi ca avem copii cu microbi rezistenti la tratament si pe care ii transmit cu multa usurinta unul altuia”.

* Declaratii facute sub conditia protejarii identitatii persoanei intervievate.

~~~~~~~~~~~~~~

SURSA

Desi ne prefacem ca o analiza de sange ar fi un lucru minor, nu putem ignora costurile enorme pe care aceste analize le produc in bugetul asigurarilor de sanatate. Acest sacrificiu financiar facut de noi ca si comunitate este justificat la exterior prin faptul ca un rezultat normal chipurile ar “preveni” o boala intr-un mod pe care nu l-am putea realiza altfel. Doar printr-o analiza de sange normala putem fi siguri ca suntem sanatosi. Oare?

Intrucat nimeni nu pare sa puna sub semnul intrebarii validitatea rezultatelor, merita sa examinam mai indeaproape realitatea acestor analize de sange. Intotdeauna merita sa punem cateva intrebari pertinente si sa ne uitam cu atentie la ceea ce se face, mai degraba decat sa repetam aceleasi sloganuri pe care le-am invatat in alta parte. Daca dorim cu adevarat sa invatam, trebuie sa constientizam propriile noastre experiente, mai presus de ceea ce ne spune altcineva. Cum interpretam deci rezultatele analizelor de sange?

Cine este sanatos?

Fiecare lucru pentru care se testeaza are un standard care este cunoscut ca si “valoare normala“. Aceste cifre indica limitele inferioare si superioare a ceea ce este normal. Aceste valori nu le-am gasit in “Manualul de viata” care ne-a fost inmanat atunci cand am intrat in aceasta viata fizica. Nu, le-am inventat noi. Ne-am uitat la rezultatele analizelor de la o multime de oameni pe care i-am considerat a fi sanatosi si am luat media acestor rezultate.

Remarcabil si ciudat este ca, inainte de a se folosi analizele de sange pentru a determina starea de sanatate, era deja decis cine era sanatos si cine nu! Caz in care se pune intrebarea: atunci de ce mai avem nevoie de un test de sange care sa ne spuna ceea ce stim deja?

De asemenea, cand exista o discrepanta intre cele doua, cum decidem care parametru este corect? Persoana considerata sanatoasa este tot sanatoasa chiar daca rezultatul analizelor nu se incadreaza in limitele stabilite de oameni? Sau persoana cu simptome si analize normale este complet sanatoasa in ciuda simptomelor?

Noi suntem cei care decidem ca analizele ar fi mult mai valoroase decat orice alt barometru. Eu spun “noi”, dar de fapt decizia este luata de industria farmaceutica, cea care beneficiaza de statutul nostru de „bolnavi”. De asemenea, aceeasi industrie ne face dependenti de ea, are putere asupra noastra, caci se pare ca noi nu mai putem realiza daca suntem sau nu sanatosi. Astfel, stabilirea unor niveluri artificiale de normalitate ne limiteaza propriile observatiile personale asupra vietii. Nu ni se mai permite sa vedem analize “anormale” si sa nu reactionam cumva la ele. Sistemul medical considera ca ar fi imoral sa nu tratam orice abatere de la definitia lorde normal.

Se sustine ca analizele de sange ar arata o imagine clara a modului in care sistemul functioneaza si ce organe sunt in tensiune sau suprasolicitate. Daca gasim un nivel ridicat de hormoni, deducem ca glanda care ii produce este hiperactiva. Daca vom gasi un nivel scazut de substante nutritive precum mineralele sau vitaminele, concluzionam ca trebuie sa suplimentam. Privim rezultatele analizelor ca un indicator al modului de functionare a glandelor si organelor. Prin acele rezultate decidem care parte a corpului se deterioreaza, ce activitate trebuie sa suprimam si pe care trebuie s-o sprijinim. Haideti sa ne gandim cum functioneaza toate aceste chestiuni in realitate.

Ce tip de sange se analizeaza?

Cand luam sange, il luam din vena, nu din artera. Autoritatile medicale ne spun ca arterele transporta nutrientii si oxigenul spre celulele corpului, iar venele preiau si duc apoi la plamani sangele uzat, spre oxigenare, caci acel sange contine oxigen putin si multe deseuri (bioxid de carbon, produsii de catabolism tisular), dupa care sangele merge la organele de detoxifiere pentru a fi curatat. Acest lucru are trei consecinte imediate:

• Daca testam sangele pentru nutrienti, vom obtine un nivel existent dupa ce celulele si-au luat ceea ce le trebuie! Asta inseamna ca atunci cand vom gasi un nivel ridicat, celulele au luat foarte putin, iar un nivel scazut inseamna ca celulele si-au obtinut tot ce le trebuia. Nu exista nici o modalitate de a afla prin acest test daca in sistemul nostru exista prea putini nutrienti, doar pentru ca celulele si-au luat deja tot ce aveau nevoie. Este ca si cum am gasi farfuriile goale pe masa si am concluziona ca oamenii sunt flamanzi.

• Cand gasim un nivel ridicat de reziduuri, decidem ca acel organ nu isi face treaba in mod corespunzator. Cu toate acestea, venele prin definitie transporta deseurile din celule, iar cand organele lucreaza din greu se vor produce mai multe deseuri. Acest lucru nu inseamna ca organul nu lucreaza bine, ci inseamna de fapt ca celulele sunt chiar foarte capabile in a-si face treaba. Este ca si cum constatam ca o fabrica produce o multime de deseuri si decidem astfel ca ea nu ar functiona cum trebuie.

• Nivelurile de hormoni gasite in proba de sange nu reprezinta cantitatea de hormoni care provin din glande si sunt dusi la celule pentru a fi folositi. Nu, acela este sangele care vine de la celule dupaactivitatea celulara. Cu alte cuvinte, cantitatea de hormoni gasita in proba de sange sugereaza numarul de hormoni pe care insesi celulele i-au produs. Aceste hormoni provin direct din celule, fiindca de acolo vine si sangele, prin capilare.

Inteligenta celulelor

Deci pana la urma care este motivul pentru aceasta abordare cu susul in jos?? Ceea ce arata ca o deficienta este in realitate dovada unei bune productivitati, iar ceea ce arata ca o supraproductie este de fapt o activitate incetinita. Cum se poate? Ei bine, daca medicii ar fi luat in seama ceea ce au descoperit tot cercetatorii din medicina, ar fi inteles inca de la inceputul anilor ’80 ca toate celulele produc tot ce au nevoie atunci cand au nevoie. Nu exista nicio unitate de productie centralizata pentru nimic si nici vreun sistem de distributie complex, responsabil cu mentinerea in viata a intregului sistem.

Sistemul de comunicare priveste gestionarea deseurilor, nu este despre nutritie. Fiecare celula produce ea insasi ce-i trebuie – hormoni, proteine, vitamine, minerale, apa, grasimi. Stimulul care ii spune celulei ce sa faca este un impuls vibrational. Celulele comunica cu lumea exterioara si cu ele insele prin intermediul vibratiei, prin unde de energie. Ca urmare a tuturor acestor impulsuri, celulele opereaza si functioneaza, astfel transformand energia vibrationala in activitate fizica. Toate activitatile rezulta de asemenea in productia de deseuri, si exact aceste deseuri sunt luate de limfa si de sangele care trece prin capilare si vene.

Deci, sangele din vene transporta rezultatul final al activitatii celulare; in acel sange, totul ne indica de fapt activitatea celulelor. Cu cat nivelurile constatate sunt mai mari, cu atat mai multa activitate a avut loc in celule. Cu cat gasim mai multa glucoza (zahar) in sange, cu atat a fost deja mai mare consumul de energie in celule, deci cu atat mai putina glucoza isi vor lua celulele din sange. Cu cat gasim mai multi hormoni tiroidieni, cu atat mai mare este nivelul de activitate a celulelor, cu atat mai mult sunt stimulate sa ramana active. Cu cat gasim mai multi markeri hepatici, cu atat este mai mare activitatea ficatului in fiecare celula, ceea ce nu indica deloc faptul ca organul, ficatul, nu mai poate face fata volumului de munca.

Nivelele coborate indica activitate celulara scazuta. Poate pentru ca nu este nevoie, sau poate pentru ca celulele nu o mai pot face. Deci, cand avem o activitate foarte scazuta dupa o perioada de activitate foarte mare, iar nivelul de stimulare nu s-a schimbat, abia atunci stim ca celulele au probleme si nu mai pot face fata cererii. Ori de cate ori ne asteptam la un nivel ridicat de activitate celulara intr-o anumita parte a organismului si gasim niveluri scazute ale acelei activitati in sange, putem concluziona cu certitudine ca persoana este la mare ananghie. Inainte de acea faza, o refacere este intotdeauna posibila, fiindca celulele inca raspund la stimuli. Reduceti presiunea energetica si sistemul va repara tot.

De unde provin informatiile?

Daca venele transporta deseurile celulare, atunci cu siguranta acestea vor varia in organism, caci nu toate celulele fac aceeasi munca in acelasi timp. Ca atare, locul de unde obtinem proba de sange o sa ne dea rezultate diferite. In mod traditional, se ia sange din brat, la nivelul cotului sau uneori de la incheietura mainii. Sangele din acele vene transporta deseuri de la degete, de la mana si antebrat. Din acea proba de sange putem deduce cum functioneaza celulele din acea parte a corpului. Primim insa prea putine informatii (si nu directe) despre activitatea celulara in abdomen, in zona pelviana sau in picioare. Un asemenea test de sange pentru a determina de exemplu functia hepatica sau renala nu poate fi niciodata foarte specific.

Practic, toate celulele corpului obtin informatii din doua surse diferite: generale si locale. Informatiile generale sunt energia care spune organismul in ce mediu traieste si cum poate reactiona la acest mediu ca un intreg, in armonie. Ca atare, per total celulele corpului vor arata un anumit nivel de activitate si pentru a determina acest nivel printr-o analiza de sange nu prea conteaza din care vena se ia proba de sange. Daca persoana respectiva traieste in conditii extrem de stresante, atunci toate celulele vor arata semnele acestui stres.

Cu toate acestea, informatiile locale pot modifica anumite niveluri de deseuri in conformitate cu ceea ce se intampla in acea zona a corpului. Traumatismele locale vor modifica activitatea celulara in anumite zone, la fel cum si cererile locale specifice vor modifica activitatea si presiunea. In functie de locul de unde se ia proba de sange, rezultatele testului vor fi variabile. De aici putem concluziona ca daca procesul de boala este o chestiune locala, este foarte putin probabil ca sangele luat din brat sa arate semnele bolii, astfel medicul te va declara perfect sanatos. Acum stim insa ca in momentul in care celulele din mana si bratul tau si-au modificat functionalitatea si dau semne de boala generala, intregul tau sistem este deja bolnav, iar boala nu mai poate fi controlata la nivel local. In acel moment intreg sistemul tau energetic incepe sa cedeze!

Ce reprezinta acele valori?

Modul in care se efectueaza analizele de sange este inca o dovada pentru faptul ca celulele care isi indeplinesc singure propriile nevoi, precum si variatiile in activitatea lor, indica niste impulsuri energetice care conduc o astfel de activitate. Nivelele ridicate sau scazute ale anumitor elemente sunt rezultatul a ceea ce au facut celulele, dar sa consideram un anumit nivel ca fiind prea mare sau prea mic este doar interventia noastra, a oamenilor. In ceea ce priveste celulele, nivelele sunt intotdeauna “corecte”, ele fiind rezultatul direct al impulsurilor energetice care au determinat acea activitate.

Nivelele sunt un indicator; nu exista nici “bun” nici “rau” in ele ca atare. Judecam nivelul doar atunci cand un alt om ne spune cum vrea el sa fie acel nivel. Natura face ceea ce trebuie sa faca, fara sa ceara permisiunea de la acel om. Daca unul dintre ei greseste, acela va fi omul, nu celula; gresita este doar judecata, nu activitatea celulara in sine. Iar daca asa stau lucrurile, atunci ar fi mai intelept sa lasam celulele sa faca orice este nevoie, fara a interveni noi cu judecati de valoare menite sa induca frica.

Celulele fac intotdeauna ceea ce le cere mediul

Indiferent cum decid laboratoarele sa “masoare” anumite nivele, acestea sunt intotdeauna exprimate in cifre care indica valoarea maxima. Pe langa ca modul in care masuram are efecte majore asupra rezultatului testului, cum ne-a invatat Einstein, interpretarea expresiei masuratorilor este o alta variabila in plus. Toate gandurile pe care le indreptam spre acele cifre aflate in fata ochilor nostri sunt desprinse de realitatea celulelor noastre. Celulele nu „gandesc”, ca noi, ele nu au nicio motivatie de a-si justifica in fata noastra modul cum se comporta. Totul este asa cum este, pentru ca asa trebuie sa fie, avand in vedere conditiile in care celulele isi desfasoara activitatea. Daca suntem inteligenti si dorim sa le “ajutam”, atunci ne vom stradui sa schimbam conditiile, terenul, decat sa incercam sa intervenim peste functionarea celulelor.

Poate ca toate acestea ne arata ca, atunci cand privim mai atent modul in care se efectueaza si se interpreteaza analizele de sange, valoarea acestora poate fi foarte usor pusa la indoiala. Poate ca nu avem nevoie de asemenea analize pentru a stabili daca suntem sanatosi sau nu. Poate ca aceste analize sunt o modalitate foarte insuficienta de a detecta vreo boala in stadiu incipient. Poate insasi definitia bolii si disfunctiilor nu este asa cum ni s-a spus si este timpul sa reevaluam modul de a interpreta rezultatele analizelor pe care le facem.

Analizele de sange – un instrument util in domeniul asistentei medicale sau doar o modalitate de a ni se rapi puterea personala si de a ne face mereu sa credem ca am fi bolnavi?