Asociaţia Pro Decizii Informate a luat cunoştinţă de campania furibundă de denigrare pornită în mass media cu privire la presupusa distribuire de către Asociaţia noastră a unor pliante contrafăcute, purtând siglele unor organizaţii oficiale.

Am comunicat deja că este vorba despre o calomnie. Am informat atât pe o doamnă jurnalistă de la ProTV, cât şi pe un domn jurnalist de la Digi24 că în imaginile circulate pe Facebook (sursa: Ioana Mănoiu, angajată în marketing) este vorba de o prezentare tendenţioasă a DOUA pliante, dintre care doar unul singur este realizat şi distribuit de PDI, celălalt fiind fotografiat trunchiat şi prezentat în mod (intenţionat) fals, pentru a induce în eroare şi a crea impresia că ar fi vorba de unul şi acelaşi pliant, marca PDI.

Asociaţia Pro Decizii Informate nu realizează şi nu distribuie decât materiale informative sub sigla proprie, furnizând surse oficiale, medicale, ştiinţifice.

DA, vaccinurile conţin celule fetale (o spun prospectele, studiile şi paginile oficiale).

DA, vaccinurile conţin pesticide (o spun laboratoare independente).

Asociaţia Pro Decizii Informate se delimitează de orice materiale contrafăcute sau ilegale, indiferent de persoanele care se află în spatele distribuirii acestor materiale, fie că este vorba de activişti antivaccinare sau de o operaţie “false flag” care urmăreşte denigrarea Asociaţiei Pro Decizii Informate ca membră a Coaliţiei pentru Sănătate şi a Coaliţiei pentru Familie.

Solicităm ca atât jurnaliştii de la Hotnews, care au declanşat această campanie de denigrare, cât şi domnul Vlad Mixich – care şi-a permis să menţioneze în context denigrator în mass media numele unora din membrii Comitetului Director al Asociaţiei Pro Decizii Informate – să furnizeze dovezile pentru afirmaţiile făcute în spaţiul public despre PDI, afirmaţii care nu au acoperire reală şi reprezintă calomnii.

Anunţăm pe această cale că, în caz contrar, toţi cei care au răspândit în spaţiul public aceste informaţii fără suport real vor fi confruntaţi cu demersurile noastre legale pentru acţiunea lor calomnioasă.

* * * * *

COMUNICAT CU PRIVIRE LA PLIANTELE PDI

Asociatia Pro Decizii Informate distribuie de mai multa vreme in Romania pliante si flyere cu informatii despre vaccinare.

Aceste infografice, pliante si flyere marca PDI, purtand logo-ul PDI, circula de multa vreme, putand fi descarcate AICI-LINK si listate in scopul distribuirii si informarii populatiei.

Mai nou, am fost informati prin diferite canale ca ar circula in Romania un pliant complet nou, care pare a fi contrafacut si care utilizeaza siglele OMS, MS si UNICEF (!).

Asociatia Pro Decizii Informate se distanteaza in mod oficial de asemenea pliante anonime/contrafacute, care nu au nimic in comun cu PDI si nu au fost realizate si/sau distribuite de catre sau cu acordul PDI.

Pliantele si flyerele, precum si infograficele PDI poarta exclusiv sigla PDI.

Iata imaginile concrete dintr-un flyer fata-verso care a fost realizat de PDI si din care reies si sursele utilizate.

Si verso:

Alte materiale realizate si distribuite de Asociatia PDI pot fi gasite, dupa cum am spus mai sus, AICI-LINK.

Dupa cum se poate vedea clar, am utilizat fotografii care nu intra in categoria dreptului de copyright. Cunoastem si noi legile!

Avem incredere ca niciunul din cititorii nostri nu ne crede atat de lipsiti de inteligenta incat sa cream pliante folosind alte sigle decat cea oficiala a PDI.

Sanatate si decizii intelepte va dorim!

Din 2009 şi până în prezent, Feli Popescu a tradus zeci de articole şi materiale medicale, scrise de medici şi biologi. Pagina noastră a preluat multe din materialele traduse de ea, pentru care îi mulţumim.

În luna noiembrie 2017, Feli Popescu, care trăieşte din 1990 în Germania, a fost invitată să dea un interviu pentru Congresul online în limba germană având ca temă “Decizia privind vaccinarea” (“Die Impfentscheidung“).

Puteţi viziona acum acest interviu cu subtitrare în limba română.

Vă dorim sănătate şi înţelepciunea de a lua decizii informate!

Articolul a apărut în nr. 5/2017 al revistei Curierul Judiciar.

Îi mulțumim cu adâncă recunoștință dlui. avocat Secoșan pentru acest articol, pe care îl preluăm integral din teama ca el să nu dispară de pe internet, așa cum se întâmplă cu multe din materialele critice la adresa vaccinării.

Pentru o revistă de drept, subiectul controversat al vaccinării este extrem de ofertant, pentru că implică două tabere care își opun acerb argumente ireconciliabile din care lipsește, de multe ori, un argument esențial: legea. Și anume acea parte din legea aplicabilă care obligă la luarea în considerare a datelor actuale ale științei. Cum relevă datele actuale ale științei ruleta rusească din spatele vaccinării, și care sunt implicațiile legale și practice ale unei asemenea concluzii, vom încerca să lămurim în cele ce urmează.

I. Problema

Recentul Proiect de lege privind organizarea și finanțarea activității de vaccinare din România, pus în dezbatere publică în cursul lunii aprilie a.c. pe site-ul Ministerului Sănătății, urmează unui episod epidemic de rujeolă care a afectat sau afectează peste 6.400 de copii, 22 dintre aceștia decedând ca urmare a bolii, conform datelor furnizate de ziare.com la 28.05.2017. Epidemia a acutizat controversa dintre tabăra provaccinare și tabăra antivaccinare, iar proiectul de lege înainte amintit tinde să perpetueze un statu quo al vaccinării în România care e timpul să fie regândit. Datele actuale ale științei nu mai trebuie ignorate, nu doar din exigență profesională medicală, dar și pentru că legea obligă la acest lucru.

II. Datele actuale ale științei, în lumina legii

Intrăm direct în subiect cu art. 7 lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: „Principiile care stau la baza asistenței de sănătate publică sunt următoarele: […]decizii bazate pe cele mai bune dovezi științifice existente la momentul respectiv (sănătate publică bazată pe dovezi)”. Grija legiuitorului pentru „dovezi științifice” și pentru sănătatea publică „bazată pe dovezi” este firească, cu atât mai mult cu cât ea este avută în vedere și de autoritățile Uniunii Europene. Bunăoară, la pct. 60 din preambulul la Directiva 2001/83/CE, de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman, sunt invocate „progresele științifice și tehnice” ca temei de inițiativă pentru Comisia Europeană în vederea unor demersuri normative legate de Directiva menționată. Prin urmare, autoritățile sanitare române sunt obligate să-și pună deciziile în acord cu datele actuale ale științei, iar proiectul de lege a vaccinării anterior menționat nu ar fi trebuit să ignore această obligație legală. Nu mai puțin obligați, nu legal, desigur, dar măcar moral, la respectarea acestui principiu, ar trebui să fie și susținătorii din ambele tabere care aprind astăzi dezbaterile publice pe marginea vaccinării.

III. Datele actuale ale științei, în lumina cercetărilor recente

78 de cercetători, 37 de articole în materie de vaccinologie și imunologie cu sute de trimiteri bibliografice științifice, câteva zeci de institute de cercetare și de medicină din lumea întreagă, de la Tel Aviv la Baltimore, Roma, Londra și Stockholm, acesta este tabloul implicat în volumul Vaccines & Autoimmunity, apărut în 2015 la John Wiley & Sons din New Jersey, USA, și tradus în România sub titlul Vaccinurile și autoimunitatea la Editura Christiana, în anul 2016. Volumul este coordonat de 3 cercetători: Yehuda Shoenfeld, de la Centrul Zabludowics pentru Boli Autoimune al Centrului Medical Sheba din Israel, Nancy Agmon-Levin, de la același Centru, și Lucija Tomljenovic, de la Grupul de Cercetări Dinamice Neuronale al Universității British-Columbia, Vancouver, Canada. Volumul nu este nici pro, nici contra vaccinării. E o culegere de articole științifice, nici mai mult, nici mai puțin. Cu date obiective, oferite direct de sursele cele mai autorizate să se exprime în această materie.

Din capul locului afirmăm că această culegere de articole este în procent de 99,99% ininteligibilă cititorului nefamiliarizat cu domeniul medical în general, și cu cel al imunologiei în special. Jargonul de specialitate este abundent, iar raționamentele autorilor se poartă într-o logică specifică a domeniului, care scapă muritorului de rând. Acești 99,99% din informație pot fi utili specialiștilor din Ministerul Sănătății și din rândul partizanilor de pe ambele pârți ale baricadei controversei legate de vaccinare. Cei 0,01% care rămân sunt afirmațiile concluzive făcute de autorii articolelor pe înțelesul oricărei persoane raționale interesate de o asemenea lectură. În fond, instanțele de judecată își opresc privirile pe concluziile rapoartelor de expertiză din dosarele lor, și nu pe conținutul tehnic al acestor rapoarte, conținut care scapă înțelegerii magistratului și a oricărei persoane nespecializate. Novici în materie de imunologie, nu ne rămâne decât să fim atenți la concluziile articolelor în cauză.

Concluziile sunt prezente încă din introducerea la volum, scrisă de cei trei cercetători înainte menționați. Astfel, ei afirmă din capul locului că „vaccinurile se folosesc de peste 300 de ani și sunt, probabil, una dintre cele mai eficiente strategii de prevenire a morbidității și mortalității asociate infecțiilor”. Tabăra provaccin poate răsufla ușurată, dar, cum spuneam, cartea nu e nici pro, nici contra. Urmează imediat și reversul medaliei, iar autoritățile sanitare române (și nu numai) ar trebui să fie foarte atente la următoarea afirmație susținută de cercetători: „faptul că vaccinurile se administrează la miliarde de oameni, fără un screening preliminar pentru depistarea susceptibilităților subiacente este de natură să ne îngrijoreze”. În această idee, spre finalul introducerii, autorii arată următoarele: „Medicii trebuie să fie conștienți de faptul că, la anumite persoane, vaccinările pot declanșa manifestarea unor boli autoimune grave, potențial debilitante și chiar fatale. Aceasta nu înseamnă că ne opunem vaccinării, deoarece ea este, într-adevăr, un instrument important de medicină preventivă. Cu toate acestea, având în vedere că vaccinurile se administrează în principal persoanelor sănătoase, ar trebui depuse eforturi pentru a identifica acei subiecți care ar putea prezenta un risc mai mare de a dezvolta reacții adverse de tip autoimun ca urmare a expunerii la vaccin. […]. Necesitatea administrării unui număr mare de vaccinuri într-o perioadă scurtă de timp ar trebui și ea analizată, deoarece efectul de tip adjuvant al vaccinărilor multiple sporește riscul manifestărilor adverse de tip autoimun și inflamator post-vaccinare”.

Aceste afirmații concluzive sunt prezente, cum spuneam, în introducere, iar articolele științifice din cuprinsul cărții nu fac decât să le confirme. Nu vom insista în prea multe detalii și ne vom opri numai la una dintre chestiunile esențiale care trebuie în mod imperativ să pună în gardă și autoritățile sanitare decidente. O problemă atent și îndelung studiată de către cercetători este efectul adjuvanților din vaccinuri asupra sistemului imunitar. Este vorba despre acele substanțe care însoțesc în formula oricărui vaccin substanța activă biologică propriu-zisă, potențându-i efectele. Sărurile de aluminiu sunt capul de listă al adjuvanților, pentru că sunt prezente de peste 80 de ani în compoziția feluritelor vaccinuri de pe mapamond. În 2011, cercetătorii Agmon-Levin și Shoenfeld, menționați deja supra, au descris sindromul autoimun/inflamator indus de adjuvanți, pe scurt A.S.I.A. Mai recent, în 2014, Romain Gherardi, Josette Cadusseau și Francois-Jerome Authier, de la Facultatea de Medicină a Universității Paris Est, au arătat într-un articol următoarele: „Demonstrarea recentă a capacității aparente a adjuvanților de a migra la organele limfoide și de a se acumula progresiv în creier justifică de ce este imperios necesar ca siguranța adjuvanților de aluminiu să fie evaluată pe termen lung, ca administrarea în doze mari a acestui compus în rândul populației să fie evitată și ca rolul susceptibilității individuale în inducerea intoleranței la adjuvanții de aluminiu să fie analizat mai îndeaproape […] Apariția miofasceitei macrofagice în Franța a demonstrat faptul că există lacune importante în cunoștințele noastre despre particulele de aluminiu, inclusiv mecanismele de acțiune, evoluția post-injectare, diseminarea sistemică și siguranța acestora pe termen lung […] ar fi de dorit ca […] să se planifice eliminarea treptată a sărurilor de aluminiu din vaccinurile umane (așa cum s-a întâmplat deja în cazul produselor cosmetice și al vaccinurilor de uz veterinar)”.

Parcurgând chiar și cu ochii novicelui în medicină informațiile oferite de cercetători în volumul aflat în discuție, se pot trage câteva concluzii simple:

• unii adjuvanți din vaccinuri pun probleme și ar trebui eliminați;
• administrarea unui număr mare de vaccinuri într-o perioadă scurtă crește riscul de reacții adverse autoimune și inflamatorii;
• vaccinarea nu ar mai trebui să se facă orbește, oricui, ci numai în urma unei evaluări a terenului genetic individual, având în vedere predispoziția genetică a unor persoane de a dezvolta mai ușor reacții de tip autoimun, nu numai la vaccinuri, ci și la stimuli obișnuiți de natură infecțioasă.

IV. Proiectul legii vaccinării ignoră unele date actuale ale științei

Concluziile expuse anterior nu sunt singurele și experții pot, desigur, identifica și altele. Important este ca, în lumina principiului legal enunțat de art. 7 lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, citat supra, autoritățile de sănătate din România să reacționeze la aceste informații oferite de știință și să normeze în concordanță cu ele. Din păcate, proiectul legii vaccinării nu oferă nicio speranță în acest sens.

Față de încă actuala O.G. nr. 53/2000 privind obligativitatea raportării bolilor și a efectuării vaccinărilor, proiectul de lege prezintă doar unele semne de nuanțare a atitudinii autorităților publice față de vaccinare. Se recunoaște în sfârșit, în mod expres, că există copii care pot avea contraindicații pentru un vaccin sau pentru orice vaccin și că vaccinurile pot provoca prejudicii, care, într-o exprimare neinspirată, se „acoperă” de către Ministerul Sănătății. În rest, principiul vaccinării cu orice preț, indistinct și paușal, aplicat de decenii în România, este perpetuat și de actualul proiect, cu toate că, așa cum am arătat, știința imunologică nu a rămas nicidecum la nivelul anilor 1950. Nu vom diseca acest proiect în toate detaliile sale și nu îi vom aduce toate criticile pe care le merită, pentru că scopul prezentului articol este altul. Vom observa doar că, așa cum prevede proiectul, sesizarea „instituțiilor abilitate” pentru săvârșirea de către părinți sau reprezentanții legali a infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor, „în cazul minorului care împlinește vârsta de 3 ani și nu a primit vaccinurile obligatorii corespunzătoare vârstei”, este o încercare nefericită de a strecura sub umbrela art. 197 C.pen. un tip de decizie care nu intră în sfera de aplicare a acestui text legal, pentru argumente pe care penaliștii vor fi mi îndreptățiți decât autorul prezentului articol să le ofere. Ne punem doar întrebarea dacă autorii proiectului ar fi pregătiți, în logica penală pe care ei înșiși o propun, să răspundă conform legii pentru situațiile de prejudiciu de sănătate grav produs de vaccinuri unor minori. Reamintim că proiectul recunoaște [prin art. 7 alin. (4)] că vaccinurile pot provoca prejudicii, pe care le „acoperă” Ministerul Sănătății.

V. Despre privilegiul boului. Pentru o atitudine prudentă a legiuitorului în problema vaccinării

Mai important, în schimb, ni se pare că este să atragem atenția asupra faptului că stadiul actual al științei în materie de vaccinologie și imunologie a ajuns la unele concluzii expuse în parte supra și de care inițiatorii oricărui proiect de lege a vaccinării trebuie să țină seama. Prudența la care îndemnăm există de mult în multe țări europene, în care niciun fel de vaccinare nu este obligatorie: Olanda, Luxemburg, Spania, Anglia, Austria, Elveția, Germania. Conform nu doar științei, ci și legii, vaccinul este un medicament. Mai exact, un medicament imunologic, așa cum este denumit și de Directiva 2001/83/CE, prin art. 1 pct. 4 și de Legea nr. 95/2006 prin art. 699 pct. 5. Fiind un medicament, el nu poate ocoli spectrul nedorit al reacțiilor adverse inerente oricărui medicament. Şi dacă știința a ajuns la unele concluzii privind reacțiile adverse în cazul vaccinurilor, nu înțelegem de ce un proiect de lege a vaccinării din anul 2017 mai poate reglementa, ca la 1950, voios și fanatic, obligativități de vaccinare care ignoră total prudența și principiul precauției stabilite imperativ de art. 7 lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: „Principiile care stau la baza asistenței de sănătate publică sunt următoarele: […] în condiții specifice, decizii fundamentate conform principiului precauției”.

Ce ar fi timpul să vadă legiuitorul român? Că, potrivit datelor științei, unii adjuvanți din vaccinuri pun probleme serioase și ar trebui eliminați. Că unii oameni de știință (a se vedea supra) au constatat că adjuvanții pe bază de aluminiu au fost eliminați din produsele cosmetice și, atenție!, din cele de uz veterinar. Se spune Quod licet Iovi, non licet bovi. În speță, lucrurile stau invers. Boul are privilegiul de a-i fi permis ceea ce omului îi este încă oprit: anume accesul la produse fără adjuvanți de aluminiu. Avansăm sintagma plastică „privilegiul boului”, în ideea că existența ei ar putea atrage mai ușor atenția legiuitorului asupra problemei, îndemnându-l să reflecteze atent asupra ei și să întoarcă lucrurile în favoarea omului. Desigur, asta nu înseamnă oprirea vaccinărilor până la eliminarea totală a aluminiului din ele, ci doar respectarea art. 7 lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: precauție maximă în decizii, inclusiv în legiferare. La precauție trebuie să îndemne și alte concluzii ale științei. Bunăoară, așa cum am arătat deja supra, s-a dovedit că administrarea unui număr mare de vaccinuri într-un timp scurt sau relativ scurt crește riscul de reacții adverse autoimune și inflamatorii. Combinată cu riscurile date de adjuvanții cu aluminiu, această concluzie ar trebui să ridice în decidenții din sănătate o întrebare legitimă: este, oare, bine să administrăm nu mai puțin de 9 vaccinuri în primele 12 luni de viață ale unui copil, așa cum indică Planul național de imunizare? Nu ar fi timpul unei selecții pe criterii, evident, științifice, astfel încât această rafală de vaccinuri să fie semnificativ diminuată? Oare de ce state avansate din Europa evită să instituie obligativitatea vaccinării și recomandă doar unele vaccinuri din seria la care sunt supuși copiii români în primele 12 luni de viață? În fine, o altă concluzie a științei este aceea că există o predispoziție genetică a unor persoane de a dezvolta mai ușor reacții de tip autoimun, nu numai la vaccinuri, ci și la stimuli obișnuiți de natură infecțioasă, motiv pentru care aceste persoane oferă terenul potrivit pentru reacții adverse postvaccinale de natură autoimună. Cercetătorii amintiți în debutul articolului nostru declară că „faptul că vaccinurile se administrează la miliarde de oameni, fără un screening preliminar pentru depistarea susceptibilităților subiacente este de natură să ne îngrijoreze”. Îngrijorarea ar trebui să fie, ca să ne exprimăm în termenii domeniului, transmisibilă. Măcar la decidenții din domeniul sănătății ar trebui să se transmită. Ideea nu este că peste noapte trebuie pus la punct un mecanism de screening care să depisteze vulnerabilitățile genetice de imunitate ale unor persoane. Şi nici că vaccinarea ar trebui, până atunci, oprită. Ci, din nou, că în fața unei îngrijorări explicit exprimate de specialiști, legiuitorul, funcționarul administrativ și ministrul trebuie să acționeze sub imperiul precauției, al prudenței. Dacă ni se semnalează în mod credibil un potențial pericol, hai să vedem cum putem diminua răspândirea pericolului, și nu hai să facem la fel ca și până acum, că altceva nu știm.

VI. Ruleta rusească a vaccinării

Găsim relevantă și o dispoziție din Directiva 2001/83/CE. Dispoziția face parte din Anexa 1, denumită Standarde Și Protocoale Analitice, Farmacotoxicologice și Clinice Pentru Testarea Medicamentelor, și se găsește la Partea a 4-a, lit. f), pct. 5: „Pentru vaccinuri și seruri, starea imunologică și vârsta populației studiate, precum și epidemiologia locală au o importanță hotărâtoare și trebuie să fie monitorizate în timpul studiului și să se facă o descriere completă a acestora”. Dispoziția privește obligații ale producătorilor de vaccinuri în ceea ce privește studiile anterioare punerii produselor pe piață. O asemenea obligație, instituită încă din 2001 pentru producători, trebuie să atragă atenția, chiar și în 2017, autorităților române în domeniu. Dacă încă din 2001 s-a observat că starea imunologică, vârsta și epidemiologia locală „au o importanță hotărâtoare”, după cum se exprimă Directiva, în procesul de vaccinare, cu atât mai mult în 2017, după ce cele mai recente studii științifice confirmă și completează cu informații aceeași stare de fapt, nu ar trebui să se mai poată concepe decizii medicale și de administrație sanitară care să ignore aceste lucruri.

În continuarea textului de Directivă înainte citat și în acord cu argumentele prezentate deja supra, avansăm o observație. Dacă starea imunologică, vârsta și epidemiologia locală „au o importanță hotărâtoare” în lansarea pe piață a unui produs vaccinal, înseamnă că medicamentul numit vaccin nu este nicidecum atât de inofensiv pe cât par să creadă, sincer sau nu, multe persoane. Altfel, nici starea imunologică, nici vârsta și nici epidemiologia locală nu ar avea vreo relevanță. Și înseamnă că pe un teren imunologic favorizant un vaccin riscă să facă rău, și nu bine. Cunoaște cineva terenul imunologic al unei persoane, copil sau nu, la momentul vaccinării, în România și nu numai? Nici gând. Factorul alea, întâmplarea, șansa sau neșansa, au fost și sunt prezente copios la fiecare dintre miliardele de vaccinări din trecut și din prezent. E ca într-un joc de noroc. Îți poate intra sau nu cartea sau zarul necâștigător. În tabăra vaccinării cu orice preț se invocă, întemeiat, rata foarte scăzută de reacții adverse, raportat la numărul total de vaccinări. Riscul e foarte mic, se spune, ceea ce este perfect adevărat. E mic, dar există. Asta înseamnă că o minoritate, nu știm cu certitudine cât de mică procentual, este destinată sacrificiului. Bolile autoimune, cu scleroza în plăci cap de listă, sunt devastatoare pentru orice om și, de regulă, închid dramatic capitolul viață pentru cei afectați. Rata exactă de risc contează mai puțin. Tabăra provaccinistă tinde să o diminueze, în timp ce tabăra anti tinde să o exagereze. Nici datele științei nu sunt certe. Există efecte adverse pe termen scurt, ușor decelabile, și efecte adverse pe termen lung, greu sau imposibil de determinat, cel puțin în stadiul actual al cunoașterii. Tot ce putem observa este că vaccinarea presupune în mod necesar, deocamdată, o minoritate de sacrificiu, un fel de reziduu ghinionist al unei majorități salvate. Problema pe care o pune această situație este și de natură etică. Avem dreptul să sacrificăm o mână de oameni pentru binele unei majorități? Putem oare să ne închipuim un fel de extensie a democrației, în care minoritatea nu doar că se supune majorității, dar sfârșește în chinuri pentru binele majorității? Jocul șansă-neșansă implicat în această situație este mai apropiat de ruleta rusească decât de jocul de zaruri. La fel ca la ruleta rusească, la fiecare a n-a vaccinare glonțul unei boli autoimune pleacă spre creierul unei persoane. Vom ilustra observațiile noastre cu câteva exemple.

VII. Între certitudinile prezumțiilor și incertitudinile științei. Jurisprudența franceză

Reputatul profesor Ion Turcu recurge inspirat la jurisprudența franceză în cartea sa, Dreptul sănătății[1], pentru a ilustra aspecte încă inedite pentru peisajul dreptului românesc. Domnia sa redă și comentează un set de câteva hotărâri ale Curții de Casație a Franței, hotărâri prin care judecătorii sparg, ca să spunem așa, gheața legăturii de cauzalitate vaccin – boală autoimună gravă de care depindea soluția în acțiunile în justiție ale unor reclamanți. Problema este următoarea: ce faci când știința nu a stabilit limpede nici cauzele sclerozei în plăci, nici pe ale altor boli autoimune, și cu atât mai mult nu a stabilit fără dubiu nici legătura cauzală vaccin-boală autoimună, dar nici absența unei asemenea legături și, cu toate acestea, la, să spunem, două luni după vaccinare, se instalează simptomele unei boli autoimune? Iar asta se întâmplă nu izolat, ci în câteva zeci de situații care fac obiectul acțiunilor în justiție. Sunt două variante. Fie mergi exclusiv pe mâna științei, și rămâi în aceeași ceață ca și ea, cât timp răspunsurile clare și definitive ale cercetătorilor întârzie. Rezultatul: respingerea acțiunii. Fie observi evidența: la scurt timp după vaccinare s-a instalat dezastrul. Evidența fiind observată și de medicii curanți ai pacientului, și de experții chemați în cauză, judecătorului nu-i rămâne decât să o constate și el însuși. Prilej cu care aplică sistemul prezumțiilor relative, existent, bunăoară și în sistemul de drept românesc, prezumții care, în principiu, reprezintă concluzia trasă pentru un fapt necunoscut pornind de la un fapt cunoscut. În speță, e necunoscută existența sau inexistența unei relații de cauzalitate vaccin-boală autoimună, pentru că știința este încă în fază de incertitudine. În schimb, e cunoscut (prin probe) că pacientul/pacienta avea o stare bună de sănătate anterior vaccinării, că antecedentele eredo-colaterale nu indicau nicio patologie similară, că primele semne de boală au apărut în interval de săptămâni sau luni după vaccinare, că știința nu exclude, conform expertizelor administrate, asemenea legături cauzale, și că, în unele situații, chiar lista de efecte adverse declarate de însuși producătorul vaccinului, care însoțește produsul administrat, prevede, între altele, scleroza în plăci. Observând o asemenea situație de fapt, judecătorul are deschisă calea a ceea ce dreptul procesual francez denumește destul de pompos „prezumții grave, precise și concordante”, ajungând la concluzia existenței legăturii de cauzalitate între administrarea vaccinului și boala autoimună. Pentru această prezumție concură, am adăuga, și o altă probă, nemenționată în hotărârile analizate, dar posibil receptată de judecători. Anume aceea că, pe fondul a zeci de acțiuni în justiție, cum vom vedea imediat, ajunse în recurs la instanța supremă franceză, toate generate de administrări de vaccin antihepatitic B, e greu să te faci că nu vezi o posibilă legătură cauzală între acest vaccin și multele scleroze în plăci ale pacienților care au apelat la justiție.

Plecând de la rândurile profesorului Ion Turcu, am căutat pe internet și am găsit o sursă de informații despre cauzele de la Curtea de Casație franceză care au avut în analiză dosarele vaccinurilor antihepatită B. Sursa are adresa de web investigationfin.canalblog.com și poate fi identificată ușor cu cuvintele cheie Revue de jurisprudence de la Cour de Cassation en matière de litiges causés par les vaccins à l’hépatite B. Sunt prezentate nu mai puțin de 47 de hotărâri judecătorești, cu link-uri către fiecare dintre ele, cu extrase semnificative și cu unele observații pe marginea lor. Jurisprudența cuprinde anii 2003-2015. Dintre cele 47 de spețe, majoritatea covârșitoare implică scleroze în plăci postvaccinare antihepatită B. Mai sunt reclamate lupusul eritematos diseminat, maladia Guillain-Baré, scleroza laterală amiotrofică, miofasceita cu macrofage ș.a. În spețe similare, hotărârile sunt contradictorii. În unele cazuri judecătorii au aplicat sistemul prezumțiilor, în altele nu, astfel că în unele cauze ei au stabilit legătura cauzală vaccin-boală autoimună, în altele au respins-o, considerând că o asemenea legătură este ipotetică, nefiind susținută de un consens științific național și internațional.

Pe acest fond jurisprudențial contradictoriu, Curtea de Casație franceză a avut în 2015 o inițiativă surprinzătoare. A sesizat din oficiu Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu 3 întrebări preliminare.

[1] I. Turcu, Dreptul sănătății, frontul comun al medicului și al juristului, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010.

VIII. Vaccinurile și prezumțiile la C.J.U.E. Cauza C-621/15

Pentru edificarea cititorului asupra situației de fapt, reproducem introducerea la concluziile avocatului general al CJUE, așa cum apare pe site-ul Curții: „1. În anii 1998 și 1999, M.W. a fost vaccinat împotriva hepatitei B. La scurt timp de la aceasta, a manifestat simptome ale sclerozei în plăci. Starea sa de sănătate s-a deteriorat în următorii ani. A decedat în anul 2011. 2. Membrii familiei lui M.W. (denumiți în continuare „W. și alții” sau „reclamanții”) au introdus o acțiune în despăgubiri împotriva societății Sanofi Pasteur MSD SNC, producătorul vaccinului și una dintre cele trei pârâte din această cauză (denumită în continuare „Sanofi” sau „prima pârâtă”). Reclamanții au susținut că scleroza multiplă a defunctului a fost cauzată de vaccin. Cererea lor a fost însă respinsă întrucât nu au dovedit o legătură de cauzalitate între un defect al vaccinului și prejudiciul suferit de M.W. Pentru a stabili această legătură, reclamanții s-au întemeiat pe o dispoziție din dreptul francez, potrivit căreia o legătură de cauzalitate poate fi prezumată în cazul în care o boală se manifestă la scurt timp de la administrarea medicamentului presupus defectuos și în cazul în care nu există antecedente personale sau familiale legate de boală. 3. Reclamanții au sesizat în cele din urmă cauza la Curtea de Casație din Franța, care solicită acum Curții să se pronunțe asupra interpretării Directivei 85/374 cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect din Uniune. Mai precis, instanța de trimitere solicită să se stabilească: (i) dacă prezumțiile descrise mai sus sunt compatibile cu această directivă; (ii) dacă aplicarea sistematică a acestor prezumții este compatibilă cu directiva; (iii) dacă în cazul în care astfel de prezumții sunt incompatibile cu directiva, reclamanții trebuie să facă proba dovezii științifice a unei legături de cauzalitate”.

CJUE s-a pronunțat în această cauză în 21 iunie 2017 și  a răspuns la primele două întrebări, apreciind că aceste răspunsuri fac inutil răspunsul la cea de-a treia. Cele două răspunsuri sunt următoarele:

”1) Articolul 4 din Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect trebuie interpretat în sensul că nu se opune unui regim probatoriu național precum cel în discuție în litigiul principal, în temeiul căruia, atunci când instanța de fond este sesizată cu o acțiune prin care se solicită stabilirea răspunderii producătorului unui vaccin pentru un pretins defect al acestuia din urmă, aceasta poate considera, în exercitarea puterii de apreciere cu care este învestită în această privință, că, în pofida constatării că cercetarea medicală nu stabilește și nici nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și apariția bolii de care este afectată persoana prejudiciată, anumite elemente de fapt invocate de reclamant constituie indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă. Cu toate acestea, instanțele naționale trebuie să garanteze că aplicarea concretă a regimului probatoriu menționat nu conduce nici la încălcarea sarcinii probei instituite prin articolul 4 menționat, nici la afectarea efectivității regimului răspunderii instituit prin această directivă.

2) Articolul 4 din Directiva 85/374 trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim probatoriu întemeiat pe prezumții potrivit căruia, atunci când cercetarea medicală nu stabilește și nici nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și apariția bolii de care este afectată persoana prejudiciată, existența unei legături de cauzalitate între defectul atribuit unui vaccin și prejudiciul suferit de persoana prejudiciată ar fi considerată întotdeauna stabilită atunci când sunt reunite anumite indicii de fapt predeterminate de cauzalitate”.

În esență, răspunsul Curții poate fi rezumat astfel: Da, sistemul prezumțiilor este permis, cu condiția să se bazeze pe indicii pertinente și concludente, și cu condiția să fie aplicat individualizat, la fiecare speță în parte, nefiind permise indicii prestabilite în alte circumstanțe decât cele ale speței.  Se deschide astfel o cale importantă de acces la decizii definitive de despăgubire pentru mulți justițiabili din țările europene aflați în situații similare celor anterior descrise la pct. VII al prezentului articol.

IX. Concluzii

Ruleta rusească a vaccinurilor nu este mai riscantă decât ruleta rusească a oricăror altor medicamente din medicina alopată. Efectele adverse sunt de natura medicamentelor alopate. Gradul de risc este comparabil și, cu toate acestea, ușurința în prescrierea vaccinurilor este cu mult mai mare decât în cazul altor medicamente. Operează un fel de prezumție de binefacere necondiționată, o aură de leac miraculos, care scutesc de dubii deopotrivă pe decidenții din sănătate și pe mulți dintre beneficiarii lor. Tot ce încercăm să transmitem pe calea acestui articol este că, din moment ce e limpede că vorbind despre vaccinuri tot despre medicamente vorbim, atunci se cuvine în mod imperativ să adoptăm prudența care se cuvine față de orice medicament de pe lumea aceasta. Dacă medicamentele se prescriu cu grijă, se cuvine ca și vaccinurile să fie prescrise cu grijă. Campaniile vaste de vaccinare obligatorie, care implică un asediu efectiv cu vaccinuri în primele luni de viață ale copiilor români, trebuie să înceteze și să fie înlocuite cu prescripții de vaccinare țintite pe situații justificate epidemiologic și limitate la maximum posibil. Cât timp screeningul populațional în vederea identificării vulnerabilităților genetice la boli autoimune rămâne încă un vis, împiedicând o vaccinare personalizată, adaptată terenului genetic individual, singura soluție rămâne prudența. Și dacă nu ne vine să ascultăm de prudență, ar trebui găsit mecanismul legal pentru a asculta de lege. Din nou, art. 7 lit. f) și g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: „Principiile care stau la baza asistenței de sănătate publică sunt următoarele: […]decizii bazate pe cele mai bune dovezi științifice existente la momentul respectiv […] în condiții specifice, decizii fundamentate conform principiului precauției”. Precauția nu sucește minți și nu atrage prea mulți bani. Ceea ce, pentru unii, e o problemă.

————————————

Avocat Secoșan Ferdinand – Baroul Timiș

Articolul a apărut în nr. 5/2017 al revistei Curierul Judiciar.

Cercetătoarea Beverly Rubik, PhD, directoarea Centrului pentru Ştiinţe de Frontieră al Universităţii Temple din Philadelphia a scris:

Poate că cel mai mare obstacol pentru care oamenii de știință de frontieră sunt nepregătiți, dar cu care se confruntă în mod inevitabil, este obstacolul politic – tendința sistemelor umane de a rezista schimbării, de a rezista impactului noilor descoperiri, în special al celor care contestă status quo-ul instituțiilor științifice […] „Știința” a devenit instituționalizată și este în mare măsură reglementată de o comunitate oficială care se autoguvernează și se automenține … În ultima vreme a apărut o îngustare a perspectivelor, care a dus la un dogmatism tot mai mare, un scientism dogmatic. Există o aroganță vecină cu închinarea la conceptele și modelele științifice contemporane … acestea sunt predate în școlile noastre într-un mod distructiv care servește doar pentru a perpetua dogma …
În mod ciudat, instituțiile științifice contemporane au căpătat exact comportamentul unuia dintre opresorii săi de demult: biserica. Preoții în halate albe lucrează în laboratoarele din sticlă și oțel care seamănă cu nişte catedrale, sub conducerea „episcopilor” și „cardinalilor” care mențin ortodoxia prin recenziile de tip „peer review”.
Această situație nefericită în interiorul instituțiilor științifice, deși se agravează tot mai rapid, a fost dintotdeauna tipică. Ideile noi sunt respinse cu ușurință și ridiculizate, iar suporterii lor sunt persecutați și urmăriți penal. Totuși, numai prin introducerea de noi descoperiri putem evolua și progresa cu o mai bună înțelegere a naturii și a modului ei de funcționare. Ceea ce ne reține este o formă de „democrație” prin care majoritatea decide ceea ce este bine sau rău, adesea fără a dori să examineze dovezile prezentate. Argumentul principal este: „Nu poate fi corect pentru că nimeni nu a mai spus vreodată așa ceva!”

Ei bine, o mică excursie în trecut dezvăluie adesea că cineva undeva chiar a mai spus aşa ceva. Pentru a ilustra acest lucru, să luăm sub lupă teoria „germenilor”.

Secolul XIX – Pasteur sau Béchamp?

Deoarece aceşti germeni erau găsiţi doar în țesuturi bolnave și nu în cele sănătoase, s-a postulat că germenii ar fi invadat sistemul din afară. Stabilimentul medical a acceptat acest lucru, a început să caute modalități de a „ucide” acești invadatori și până în ziua de azi urmărește același scop, în cea mai mare parte fără succes. Se spune că pe patul de deces Louis Pasteur ar fi declarat, referindu-se la ideile unui fiziolog francez eminent, Claude Bernard: „Bernard are dreptate … mediul este totul! Microbul nu este nimic!” Claude Bernard susținuse ideea că în patologie mediul era mult mai semnificativ decât germenii. Totul se baza pe opera unui contemporan al lui Pasteur, profesorul Antoine Béchamp.

Béchamp a lucrat mai întâi la Strasbourg ca profesor de fizică și toxicologie la Școala Superioară de Farmacie, mai târziu ca profesor de chimie medicală la Universitatea Montpellier și mai târziu ca profesor de biochimie și decan al Facultății de Medicină de la Universitatea din Lille, toate în Franța.

În timp ce experimenta cu fermentația – defalcarea moleculelor complexe în compuși organici prin intermediul unui „ferment” – Béchamp părea să vadă la microscop o serie de structuri minuscule în soluțiile sale de fermentare. Chiar înainte de Béchamp, alți cercetători observaseră, dar calificaseră drept inexplicabil, ceea ce numeau „corpusculi sclipitori” sau „granulații moleculare”. Béchamp a fost cel care, observând reacții enzimatice puternice ale acelor structuri, a creat un cuvânt nou pentru a le descrie: microzime sau „fermenţi minusculi”.

Una din caracteristicile speciale ale acestor fermenţi era că microzimele erau prezente din abundenţă în carbonatul natural de calciu, cunoscut sub denumirea de cretă, în timp ce nu existau în carbonat de calciu chimic pur realizat în laborator în condiții artificiale. Acesta este motivul pentru care creta putea inverti soluțiile din zahăr de trestie, în timp ce carbonatul pur de calciu nu reuşea. Cu alte cuvinte, deși din punct de vedere chimic carbonatul de calciu artificial „pur” este exact același ca şi carbonatul natural de calciu, totuși numai acesta din urmă este „viu”, lucru care îi permite să interacționeze cu mediul. Ştiind aceste lucruri, devine ușor să ne explicăm de ce vitamina C naturală are atât de multe proprietăți de stimulare a sănătății, pe care cercetătorii nu le-au putut reproduce în experimentele lor deoarece ei foloseau vitamină C creată artificial. Din nou, avem o indicație clară că „impuritățile” din interiorul substanței sunt esențiale pentru funcționarea ei în natură.

Béchamp a continuat să studieze microzimele din organismul animalelor și a ajuns la concluzia uimitoare că acele structuri minuscule erau mai elementare pentru viață decât celulele, considerate multă vreme ca fiind elementele de bază ale întregii materii vii. Béchamp credea că microzimele sunt elemente fundamentale responsabile de activitatea celulelor, a țesuturilor, a organelor, chiar a întregului organism viu, de la bacterii la balene și de la ciocârlii la ființe umane. El a găsit microzimele chiar și în embrioni, unde erau responsabile de dezvoltarea ulterioară a embrionilor, modificându-se în mod semnificativ în acelaşi timp cu aceştia.

Cel mai incredibil pentru prof. Béchamp a fost faptul că atunci când avea loc un eveniment suficient de grav care afecta întregul organism, tulburând echilibrul natural, microzimele din organism începeau să dezintegreze organismul complet, transformându-se în bacterii și alți microbi, în timp ce ele continuau să supraviețuiască. Ca dovadă a acestei supraviețuiri, Béchamp le găsea în pământ, în mlaștini, în funingine, praf de stradă, chiar în aer și în apă. Aceste elemente de bază, aparent eterne, din care suntem alcătuiţi şi noi și animalele, supraviețuiesc resturilor de celule vii din corpul nostru. Atât de indestructibile erau microzimele, încât Béchamp le găsea chiar în calcar cu vechime de 60 de milioane de ani. De aceea, aceste structuri trebuie considerate sâmburii vieții.

Prof. Béchamp a demonstrat în laboratorul său că, prin folosirea unor soluții de cultură diferite, se dezvoltau seturi de „germeni” absolut diferiţi, în ciuda faptului că toate soluțiile fuseseră păstrate în aceleași condiții sterile. El era convins că germenii nu aveau cum să vină dintr-o sursă exterioară, ci proveneau din interiorul fiecărei soluții. Microzimele, care sunt aceleași structuri de bază pentru toată materia vie, se transformau -prin stimularea diferitelor culturi în care trăiau- în forme de viață diferite (în aceste experimente se transformau în germeni), toate fiind corespunzătoare conținutului soluției de cultură.

De asemenea, Béchamp a demonstrat clar că un tip de bacterii se va transforma spontan într-un alt tip, dacă se schimbă condițiile de mediu. Astfel s-a observat că bacteriile prezente la difterie se transformau în „coc” (din latină coccus, vezi stafilococ/streptococ), ceea ce în bacteriologia lui Pasteur este considerat imposibil!

Controversa dintre cele două puncte de vedere științifice este ușor de rezolvat dacă examinăm rapoartele transmise Academiei Franceze de Științe de către cei doi. Putem trage trei concluzii incontestabile și izbitoare:

1. Rapoartele lui Pasteur privind experimentele și deducţiile ulterioare au apărut toate după lucrările profesorului Béchamp, unele chiar la câțiva ani distanţă. Când Pasteur a proclamat că găsise răspunsul la o chestiune urgentă, a reieşit că Béchamp răspunsese deja în mod clar la acea întrebare.
2. Experimentele lui Pasteur nu au fost controlate în mod ştiinţific, lucru care este invariabil complet ignorat chiar și atunci când este subliniat de colegii săi. În schimb, Béchamp pare să fi avut o abordare mai rigidă și mai structurată a experimentelor sale, ceea ce i-a permis să răspundă mai clar contemporanilor săi.
3. Concluziile trase de Pasteur în urma experimentelor sale erau deseori dincolo de scopul experimentului și s-au dovedit a fi mai mult speculaţii decât știință. Astfel, Pasteur a fost prins în mai multe rânduri schimbându-și interpretarea și declarațiile după cum avea interes. Prof. Béchamp nu a fost niciodată auzit făcând vreo afirmaţie pe care nu o susținuse cu o dovadă științifică solidă.

Motivul pentru care profesorul Béchamp a fost ignorat, iar chimistul Pasteur a ajuns la statutul de erou, se regăsește în personalitățile diferite ale celor doi și în momeala succesului comercial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în prezent: continuăm să ignorăm faptele și cifrele și căutăm tot „invadatorul exterior” pe care să-l acuzăm că ar cauza boli. Nu numai că omenirea a avut ocazia chiar la apariția acestei dogme să o respingă pentru totdeauna, dar încă de atunci toate experiențele personale, precum și faptele și statisticile privind efectele tratamentelor bazate pe această dogmă, au arătat mereu şi mereu că acest sistem este greşit. Totuși, împinși de recompensele comerciale și sociale, continuăm să ignorăm realitatea și refuzăm să punem la îndoială în termeni științifici reali fundamentele pe care se bazează viziunea noastră asupra bolii.

Postulatele Henle-Koch

În general, a fost acceptat chiar din timpul lui Pasteur că, pentru ca un anumit microorganism să fie făcut responsabil pentru o anumită boală, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

• Organismul menționat trebuie să fie găsit în fiecare caz al bolii.
• Organismul menționat nu trebuie găsit la nicio altă boală sau în absența bolii.
• Organismul menționat trebuie izolat din țesutul bolnav în cultură pură.
• Injectat într-un organism sănătos, organismul crescut în cultură trebuie să producă din nou aceeaşi boală.

Este evident că aceste condiții nu au fost niciodată îndeplinite, în absolut nicio boală „infecțioasă” cunoscută! Nici acum și nici în zilele lui Pasteur, așa cum atestă multe plângeri și controverse ale lui Pasteur cu colegii săi întru știință.

Și mai sunt multe de spus!

Microscopul universal

În februarie 1944, Institutul Franklin din Philadelphia (SUA) a publicat un articol intitulat „Noile microscoape”, în revista sa prestigioasă dedicată științei aplicate. Articolul conținea o dizertație lungă despre „microscopul universal”, creat de un autodidact din San Diego, Royal Raymond Rife. Acest microscop, dezvoltat în anii 1920, a biruit cel mai mare dezavantaj al microscopului electronic, care tocmai fusese introdus pe piață de către Radio Corporation of America. Întrucât în microscopul electronic microorganismele vii sunt puse în vid și sunt supuse unor modificări protoplasmice induse de o grindină virtuală de electroni (ceea ce le transformă în artefacte de laborator!), microscopul electronic nu este capabil să prezinte (micro)organismele în starea lor naturală de viață.

Microscopul Rife are mai multe caracteristici frapante, dintre care cele mai importante sunt cuarţul de cristal, din care sunt realizate întregul sistem optic și unitatea de iluminare, și de asemenea rezoluția extraordinară la care ajunge. Cu o putere de rezoluţie de 31.000 de diametre – spre deosebire de 2.500 ale microscoapelor utilizate în acel moment și cel puțin dublul măririi disponibile cu soluțiile optice utilizate în prezent – dispozitivul Rife putea să se concentreze pe cinci linii ale unei rețele standardizate, în timp ce un microscop obișnuit nu poate examina decât cincizeci de linii, iar asta cu o aberație considerabilă.

Rife a susținut că ar selecta o anumită frecvență sau frecvențe de lumină care se coordonau și rezonau cu constituenții chimici ai specimenului, astfel încât un specimen anume emitea o lumină proprie, de culoare specifică și unică. Astfel, specimenele puteau fi identificate cu ușurință.

Cu invenția sa, Rife putea să examineze organismele vii. Ceea ce a văzut l-a convins că:

• germenii nu puteau fi cauza, ci doar urmarea bolii;
• în funcție de starea sa de sănătate, corpul putea transforma o bacterie inofensivă într-un „agent patogen” letal;
• un astfel de „agent patogen” ar putea fi distrus instantaneu, fiecare cu o anumită frecvență de lumină;
• celulele, considerate cărămizile de bază ale materiei vii, sunt de fapt compuse din structuri mai mici, ele însele constituite din structuri chiar mai mici, acest proces continuând cu o mărire mai mare și mai mare în șaisprezece etape, o călătorie pas cu pas în lumea microscopică de dincolo.

Mii de fotografii și sute de metri de filme au fost făcute pentru a dezvălui aceste fapte.

Încă o dată, ca și în cazul profesorului Béchamp, folosirea unui echipament mai bun și acceptarea imaginilor observate, în ciuda faptului că erau opuse cunoștințelor științifice oficiale, au dus la o descoperire semnificativă. Nu numai că Rife a descris ceea ce a văzut, spre deosebire de ceilalţi oameni de ştiinţă care făceau presupuneri despre ceea ce credeau ei că este adevărul, dar el a documentat fiecare pas al descoperirii sale cu fotografii și filme. Contemporanii săi au decis că era imposibil să „vadă” aceste organisme minuscule, deoarece ei nu aveau tehnologia, iar rezultatul final este că aproape nimeni dintre noi nu a auzit vreodată de Rife și de microscopul lui. Mai mult decât atât, se pare că microscopul său – împreună cu majoritatea publicaţiilor și dovezilor științifice ale lui Rife – a fost distrus. Recent, unele dintre ele au fost recuperate, dar, din păcate, într-o stare deplorabilă. Până în prezent, nimeni nu a reușit să reconstruiască exact microscopul Rife, deoarece detaliile specifice nu au fost găsite niciodată.

Consecința descoperirii lui Rife este că celulele nu sunt elementele de bază ale vieții, așa cum crede profesia medicală, iar bacteriile provin din interiorul țesutului bolnav și nu invadează corpul din afară, cum crede medicina.

Gaston Naessens

Acest biolog născut în Franța, care a trăit timp de mulți ani în Quebec (Canada), a inventat un microscop în anii 1950, neștiind de invenția și munca lui Rife, un microscop capabil să examineze entități vii mult mai mici decât pot fi văzute în microscoapele optice existente.

Cu ajutorul instrumentului său excepțional, Naessens a descoperit în sângele animalelor și oamenilor, precum și în seva plantelor, o formă ultramicroscopică subcelulară necunoscută, vie, care se înmulţea, pe care a botezat-o somatidă. Această particulă putea fi cultivată – crescută – în afara corpurilor gazdei sale. Și, destul de ciudat, putea fi văzută cum se dezvoltă într-un ciclu „de schimbare a formei”. Primele trei etape – somatide, spori și spori dubli – sunt perfect normale la organismele sănătoase, de fapt sunt esențiale pentru existența lor.

Chiar mai ciudat, s-a descoperit de-a lungul anilor că somatidele sunt practic indestructibile! Ele rezistă expunerii la temperaturi de peste 200°C și mai mult, supravieţuiesc expunerilor la 50.000 de rems de radiaţii nucleare, mult mai mult decât este suficient pentru a ucide orice vieţuitoare. Somatidele nu sunt afectate de niciun acid. Scoase din reziduurile de centrifugă, nu au putut fi tăiate cu un cuțit diamantat.

Implicația misterioasă este că noile forme de viață minuscule sunt absolut nepieritoare. La moartea gazdelor lor, cum suntem de exemplu noi, somatidele se întorc la pământul în care trăiesc.
Naessens a mai descoperit faptul că, dacă și când sistemul imunitar al unui animal sau al unei ființe umane devine slăbit sau destabilizat, ciclul normal de trei etape trece într-un stadiu de treisprezece etape de creștere succesivă, pentru a forma un total de șaisprezece forme separate, fiecare evoluând în următoarea. Toate acestea au fost clar dezvăluite în detaliu prin înregistrări video și fotografii cu stop cadru. Din stadiul de spori dubli, menționat mai sus ca a treia etapă în ciclul normal, somatida se poate transforma într-o formă bacteriană (4) care include formele „virale”, apoi o formă bacteriană dublă (5), apoi o formă de tijă (6), o formă bacteriană cu spori dubli (7), o formă bacteriană cu spori dubli granulați (8), iar (9) și (10) sunt forme globulare microbiene. La etapa (11), această formă „explodează” și se transformă într-o formă de drojdie (12), apoi o formă de ascospor (13), iar formele (14) și (15) sunt forme miceliene. În acest ciclu se află baza tuturor „germenilor” cunoscuți, care au evoluat dintr-o etapă anterioară mai puțin dezvoltată, în circumstanțe de mediu adecvate.

Într-un mediu tisular bogat și curat, forma (15) va „exploda” și va elibera somatide în mediul înconjurător, în timp ce membranele exterioare vor rămâne ca un talus fibros (țesut cicatricial). Aceste somatide vor relua apoi ciclul normal de trei etape. În termeni simpli, țesutul bolnav dezvoltă din interiorul său un microorganism care va descompune materia vătămată și care va dispărea odată cu încheierea procesului de descompunere, lăsând țesutul sănătos și curat din nou, cu aceleași calități vitale pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi.

Prin studierea acestui ciclu, așa cum a fost el observat cu ajutorul somatoscopului în sângele oamenilor care sufereau de diverse boli degenerative, cum ar fi artrita reumatoidă, scleroza multiplă, lupusul, dar în special cancerul, Naessens a putut să stabilească o legătură între dezvoltarea formelor în ciclul patologic al celor 16 etape şi toate aceste boli. Mai important, el a fost capabil să prezică eventualul debut al acestor boli cu mult înainte de apariţia semnelor clinice. Și, cel mai important, a reuşit să demonstreze că astfel de afecțiuni au un principiu funcțional comun, o bază comună, prin urmare nu trebuie considerate fenomene separate şi fără legătură, așa cum se procedează în medicina alopată.

Naessens a concluzionat că somatida nu este nimic altceva decât o concretizare a energiei. Această particulă, care s-a materializat în procesul vieții, posedă proprietăți genetice transmisibile organismelor vii, animale sau vegetale, deoarece în absența ciclului normal de trei etape nu poate avea loc nicio diviziune celulară. De ce? Pentru că acest ciclu normal produce un hormon de creștere special, care permite o astfel de diviziune. Somatidele sunt pur și simplu precursori ai ADN-ului. Această descoperire este revoluţionară!

Naessens nu numai că a demonstrat (şi el!) că „germenii sunt doar rezultatul, nu cauza bolii”, dar el a arătat de asemenea că ADN-ul nu este „sâmburele independent” al vieții așa cum a fost prezentat de către autoritățile medicale. ADN-ul este construit din structurile care se nasc înaintea lui și, în mod special, acele structuri corespund direct stării energetice vibraţionale a mediului.
Hipocrate și, cu mult înainte de timpul său, evreii și egiptenii atribuiau majoritatea patologiilor unui dezechilibru al umorilor din organism. Prin „umori” înțelegem fluidele extra-celulare ale organismului. În știința modernă, putem demonstra acum existența inhibitorilor în mediul intercelular care țin sub control acel hormon de creștere special foarte puternic și care opresc ciclul somatid la etapa a treia (normal). Prima etapă a unei boli iminente se prezintă ca un nivel scăzut al acelor inhibitori, ceea ce permite evoluției naturale să treacă mai departe la apariția diverselor forme de germeni, care provin din însuși mediul tisular. Aceasta se întâmplă atunci când sistemul (organismul) este supus oricărui tip de stres; cu cât stresul este mai prelungit, cu atât mai mare și mai durabil este efectul. Boala se instalează.

Concluzii

Germenii sunt produşi de organismul nostru într-un efort de a curăţa un mediu vătămat. Odată ce acest lucru a fost realizat, germenii dispar automat. Acest lucru a fost dovedit de mai multe ori în ultimii 150 de ani și încă nu a fost acceptat în lumea noastră.

Aceste lucruri nu au nimic de-a face cu vaccinurile și toate substanțele folosite pentru distrugerea germenilor, precum și cu afacerile financiare foarte lucrative de a produce și de a vinde aceste substanţe; ca să nu mai vorbim de respectul de care se bucură cei cu halatele albe și de locurile lor de muncă excelent remunerate…

Vă simțiţi rău? – Vreţi să știţi ce este de făcut? – Răspuns: curățaţi-vă organismul!

Dr. Patrick Quanten – ianuarie 2003 (tradus/adaptat de Feli Popescu)

Surse:
1. “Béchamp or Pasteur?”, by E. Douglas Hume
2. “The Cancer Cure that worked”, by Barry Lynes (Rife’s saga)
3. “The Life and Trials of Gaston Naessens”, by Christopher Bird
4. “Rational Bacteriology”, by J.R. Verner, C.W. Weiant and R.J. Watkins

Dr. Patrick Quanten a fost medic de familie timp de 18 ani, încetând de bunăvoie să mai practice medicina alopată în 2001, deoarece se convinsese că acest tip de medicină nu numai că nu ajută la vindecarea nimănui, dar contribuie decisiv la îmbolnăvirea oamenilor. Actualmente, el lucrează cu terapii complementare, medicină ayurvedică, homeopatie etc.

„Fiicei mele în vârstă de 15 luni i s-a făcut primul vaccin ROR în cadrul unui control medical de rutină. Înainte de vaccinare nu mai avusese nici o problemă de sănătate, în afara unei răceli ocazionale. Trei săptămâni mai târziu a fost diagnosticată cu diabet de tip I.

La control, pediatrul m-a avertizat că s-ar putea ca, într-un interval de 7-10 zile, fetiţa să facă febră sau să-i apară o iritaţie a pielii ca reacţie adversă la vaccin. După opt zile a făcut o febră uşoară, pe care am pus-o pe seama vaccinului.

În cursul acelei săptămâni a început să bea lichide în exces. Îi era atât de sete, încât bea două-trei pahare o dată, apoi începea să facă în scutece până le umplea. Devenise şi letargică.

Starea i s-a deteriorat rapid. Avea diaree acută şi vomita – simptome de diabet scăpat de sub control. Greutatea i-a scăzut în trei săptămâni de la 9,5 kilograme la 7,7 kilograme. După două zile la Terapie Intensivă, a fost mutată la un salon din spital unde a stat cinci zile, timp în care mie şi soţului ni s-a făcut un curs intensiv de îngrijire a diabetului.

Astăzi fiica noastră are 11 ani. Pare sănătoasă şi duce o viaţă aparent normală. Excelează la şcoală, face baby-sitting şi e populară printre colegi. Însă e diferită. E diabetică – iar diabetul e o boală care nu trece.

În fiecare dimineaţă este trezită brusc din somn de o înţepătură în deget, pentru a i se testa nivelul glucozei din sânge, după care primește prima injecţie cu insulină. De patru-cinci ori pe zi îşi verifică glicemia şi de două ori pe zi îşi face singură o injecţie cu insulină. Asta înseamnă peste 1.600 de înţepături în deget şi 1.100 de injecţii pe an (injecţia de la cină e de fapt una dublă, căci cele două tipuri de insulină de care are ea nevoie nu pot fi amestecate în aceeaşi seringă).

Trebuie să mănânce la timp, indiferent dacă îi este sau nu foame, pentru a preveni reacţiile adverse la insulină. Ocazional a avut câteva crize din cauza asta. În cazul unor afecţiuni obişnuite, cum ar fi virusurile stomacale şi roşul în gât, regimul ei suferă o schimbare completă, cu potenţial de spitalizare dacă glicemia îi scapă cumva de sub control”[1].

Programul de vaccinare – o măsură de tip fascist

Declanşarea diabetului de către vaccinuri este constatată în S.U.A. nu numai de părinţii copiilor victime, ci şi în declaraţiile multora dintre doctori. De pildă, în 1997, Sinaiotis şi colegii raportau apariţia unui diabet de tip I la o lună după administrarea unui vaccin pentru oreion la un copil de 6 ani şi jumătate. În 1991, Pawlowski şi Gries descriau cazul unui băiat care se îmbolnăvise de oreion la 16 luni, apoi i se administrase vaccinul rujeolă-oreion, dezvoltând după cinci luni un diabet de tip I; el acuza dureri abdominale severe şi febră la o săptămână după vaccinare. În 1984, Otten şi colegii raportau trei cazuri de diabet de tip I apărut, într-unul din cazuri, la zece zile, iar în celelalte cazuri la trei săptămâni după vaccinarea anti-oreion a unor copii de 3, 2, respectiv 16 ani. În 1986, Helmke şi colegii raportau cazurile a şapte copii care făcuseră diabet de tip I în intervalul dintre a doua şi a patra săptămână după administrarea unui vaccin anti-oreion sau rujeolă-oreion[2].

În cazuri de acest gen, care pot fi întâlnite tot mai des şi în ţara noastră, cu toate că e evidentă legătura dintre vaccin şi declanşarea bolii, aproape întotdeauna doctorii refuză să o confirme. Aceste efecte adverse nu au fost studiate la facultate, aşa că, în opinia lor, nici nu au cum să existe, mai cu seamă că astfel de afirmaţii te pot pune în conflict cu instituţiile medicale care îţi girează activitatea. Aşa se face că efecte adverse de acest gen nu apar aproape niciodată în rapoartele oficiale RAPI în ţara noastră, ceea ce nu se întâmplă însă în ţările occidentale, care nu au trecut prin totalitarismul regimului comunist, de aceea cetăţenii îşi permit încă să pună la îndoială doctrina oficială.

În fine, dacă în cazul efectelor adverse declanşate la o scurtă perioadă de timp nu se recunoaşte asocierea dintre vaccin şi, de pildă, apariţia diabetului, este mult mai puţin probabil să fie recunoscute efectele pe termen lung ale vaccinurilor. Cu toate acestea, studiile desfăşurate în ultimele decenii nu lasă nici o îndoială în această privinţă. Se va ajunge, oare, şi în România ca studenţii la Medicină să înveţe despre aceste efecte, ca doctorii să le ia în considerare şi să-i prevină pe părinţi despre aceste riscuri? Răspunsul nu are cum să fie unul pozitiv, din moment ce guvernul României, absolut dictatorial, asemenea măsurilor de tip fascist sau comunist, va impune programul de vaccinare obligatoriu.

Dar să vedem ce spun oamenii de ştiinţă privind probabilitatea crescută ca anumite vaccinuri să poată provoca apariţia diabetului de tip I.

Scleroza multiplă – una din reacţiile adverse la vaccinuri

Am putut constata că anumite boli autoimune pot fi declanşate prin administrarea vaccinurilor. De pildă, în prospectul vaccinului pentru hepatita B se specifică la efecte adverse scleroza multiplă – o boală necruţătoare care omoară efectiv omul într-un număr mai mic sau mai mare de ani. Cum poate vaccinul să producă o astfel de boală?

Etiologia bolilor autoimune este multifactorială, incluzând factori de mediu, factori genetici, hormonali și defecte de imunitate[3]. Este demonstrat, de asemenea, faptul că agenții infecțioși pot determina apariția bolilor autoimune la pacienții predispuși, prin mecanisme diverse, ce includ mimetismul molecular, răspândirea epitopilor și activarea policlonală[4]. În acest context, studiile demonstrează că răspunsul autoimun poate fi declanșat şi de adjuvanții conținuți de vaccinuri, dintre care compușii cu aluminiu (hidroxidul de aluminiu și fosfatul de aluminiu) au fost cei mai intens studiați și cei mai mult utilizați. Trebuie precizat faptul că adjuvanții, în combinație cu antigenele din vaccin, potențează răspunsul imunologic al gazdei. Acest lucru permite o recunoaștere mai ușoară și mai eficientă a particulelor străine (antigene) din corp, cu declanșarea răspunsurilor adaptative și imunitare specifice.

Tot mai multe studii descriu așa-numitul sindrom ASIA ca fiind sindromul autoimun/inflamator determinat de adjuvanți, și care este descris printr-un spectru de reacții de intensitate moderată până la severă[5]. Aceste reacții sunt atribuite stimulării determinate de adjuvant, și care poate include expunere cronică la silicon, tetrametilpentadecan, pristan, aluminiu, compuși infecțioși și alți adjuvanți. Toți acești factori de mediu au fost corelați cu inducerea manifestărilor autoimune și inflamatorii atât la animale, cât și la oameni. De asemenea, există o legătură și între alergii și bolile autoimune, din moment ce ambele sunt rezultatul unei manifestări anormale a răspunsului imunitar[6]. Metale precum mercur, aluminiu, nichel, cadmiu, aur sunt cunoscute pentru efectele lor imunotoxice la oameni: imunomodulatoare, alergii și autoimunitate[7]. Unele dintre acestea sunt conţinute în cele mai multe dintre vaccinurile administrate copiilor începând cu prima oră de viaţă.

Răspândirea diabetului cu ajutorul campaniilor de vaccinare

Diabetul zaharat de tip I (DZI), sau insulino-dependent, reprezintă forma cea mai comună de diabet la copii. În Austria, de exemplu, în ultimii douăzeci şi şase de ani, a fost observată o creștere a incidenței diabetului zaharat de tip I la copii. În cadrul grupei de vârstă 0-15 ani, rata incidenței, comparativ cu 1979-1984, s-a dublat la 14,6/100,00 în perioada 2000-2005, iar creşterea este de 9,2% anual[8]. La nivel mondial se observă o creștere constantă și îngrijorătoare, de aproximativ 3%, a cazurilor de diabet zaharat de tip I la copii[9]. La nivel european, în anul 2003, Suedia, Finlanda și Norvegia erau țările care înregistrau incidența cea mai ridicată de diabet de tip I la copii, cu 36,5 cazuri per 100.000 copii în Finlanda[10]. Lumea se întreabă de ce, însă răspunsul se lasă aşteptat.

Factorii de risc în apariţia diabetului zaharat de tip I amintiți de literatura de specialitate sunt reprezentați de sex, vârstă, etnicitate, susceptibilitate genetică, dar au fost investigați și factori de mediu prezenți în perioadele pre-, peri- și postnatală, factori precum vârsta mamei, infecții enterovirale, alimentația nou-născutului, imunizarea nou-născutului și a copilului și infecțiile⁴¹. Toți acești factori pot juca un rol important în inițierea răspunsului autoimun sau accelerarea distrugerii celulelor β-pancreatice, producătoare de insulină, însă până la ora actuală, din cauza unei slabe înțelegeri a mecanismelor etiologice implicate în declanșarea bolii, nu au fost încă identificați clar factorii de mediu declanșatori. Acești factori de mediu pot afecta răspunsul imun în perioada dezvoltării timpurii a copilului; cei mai mulți copii diagnosticați cu diabet de tip I prezintă anticorpi insulari (împotriva celulelor pancreatice producătoare de insulină) înainte de 2 şi până la 4 ani, sugerând faptul că expuneri la factori de mediu ce preced această vârstă pot fi relevante în etiologia bolii[11].

Poate fi şi vaccinul inclus în aceşti factori exogeni care pot declanşa apariţia diabetului? Iată ce spun câteva dintre statisticile acestei posibile legături.

Într-un articol publicat în „New Zealand Medical Journal”, Doctorul Clasen constata o creştere cu 60% a cazurilor de diabet de tip I după o campanie masivă de vaccinare realizată între anii 1988 şi 1981 pentru imunizarea împotriva hepatitei de tip B[12].

În Finlanda, incidenţa diabetului de tip I la copii era aproape constantă de-a lungul timpului până când guvernul a făcut câteva schimbări majore în schema de vaccinare. În anul 1974, 130.000 de copii au fost vaccinaţi cu HiB sau cu vaccinul meningococeal. În 1976, vaccinului împotriva tusei convulsive (pertussis) i s-a adăugat o a doua tulpină, pentru a-l face mai puternic. Efectele nu s-au lăsat aşteptate. Deja între anii 1977 şi 1979, incidenţa diabetului de tip I crescuse în această ţară cu 64%, comparativ cu incidenţa acestuia între 1970 şi 1976.

În 1982, tot în Finlanda, un alt vaccin a fost adăugat schemei de vaccinare. Este vorba de vaccinul ROR (rujeolă-oreion-rubeolă), cu care au fost vaccinaţi 114.000 copii cu vârste mai mari de trei luni. Ca urmare, s-a putut constata o creştere cu 62% a incidenţei diabetului de tip I la copiii până în 4 ani şi cu 19% la copiii între 5 şi 9 ani.[13] Legături statistice asemănătoare între campaniile de vaccinare şi creşterea incidenţei diabetului zaharat de tip I se pot întâlni şi în multe alte ţări, deşi aceste informaţii nu sunt niciodată puse în evidenţă.

O ruletă rusească

Diabetul zaharat de tip I apare în urma afectării mediate imunologic a celulelor β-pancreatice producătoare de insulină. La fel ca și în cazul altor boli autoimune, diabetul de tip I este rezultatul interacțiunii factorilor genetici, de mediu, hormonali și imunologici. Se consideră că factorii de mediu (patogeni, alimente, toxine, stres, vaccinuri) sunt implicați în inițierea răspunsului autoimun[14]. Deși mecanismele exacte prin care infecțiile virale pot determina diabet autoimun nu au fost pe deplin explicate, există dovezi ce indică rolul infecțiilor naturale în patogeneza DZI la indivizii susceptibili[15]. De asemenea, tot mai multe cazuri și studii par să susțină faptul că vaccinarea are un rol declanșator în diabetul de tip I la pacienții susceptibili. Câteva studii experimentale sugerează faptul că, în funcție de momentul la care este realizată, vaccinarea poate exercita un efect protector sau, dimpotrivă, agravant asupra incidenței apariției diabetului[16].

Încă din 1997, studii clinice realizate în Marea Britanie au arătat o asociere între imunizarea la vârsta de 2 ani și creșterea riscului de diabet de tip I la animale și oameni[17]. Doi ani mai târziu, aceiași medici susțineau implicarea specifică a vaccinului HiB în potențarea declanșării bolii cu 17%[18]. La oameni s-a constatat că cei vaccinaţi aveau cu 26% mai probabil diabet decât cei nevaccinaţi[19]. Cauzalitatea este susținută de studii clinice randomizate, ce au demonstrat existența statistic semnificativă a creșterii cazurilor de diabet de tip I la 36-48 luni de la imunizare[20].

Un studiu realizat în 2003 în Suedia a demonstrat, şi mai mult, o asociere între imunizarea HiB și producerea anticorpilor insulari[21], susținând, astfel, concluzii anterioare ce arătau că acești anticorpi încep să fie produși cu 3,2 ani anterior debutului diabetului de tip I, interval observat în studii ce corelau imunizarea HiB cu acest diabet[22].

O fereastră de 24-48 de luni între imunizare și creșterea incidenței diabet de tip I a fost detectată și în cazul vaccinării DTP (împotriva difteriei, tetanosului și tusei convulsive)⁵⁸.

Informațiile disponibile cu privire la relația dintre vaccinul anti-oreion și diabet de tip I sunt incomplete, iar interpretarea ei este dificilă, datorită multitudinii de factori asociați ce se suprapun cu apariția diabetului de tip I[23], deși au existat studii ce au indicat o creștere a autoimunității insulare în cazul oreionului sau al vaccinării anti-oreion⁶².

Studiile privind asocierea dintre imunizarea la vârste mici cu vaccinul BCG, utilizat în imunizarea specifică împotriva tuberculozei, și creșterea riscului apariției DZI sunt încă neconcludente. Există, totuși, studii ce indică o posibilă potențare a funcției imunitare în urma vaccinării[24]. Studiile au mai indicat și faptul că în rândul nou-născuților imunizați cu BCG și care prezintă anticorpi insulari există un risc crescut de dezvoltare a diabetului de tip I, ca și imunizarea în primul an de viață[25].

Un studiu de tip cohortă prospectiv, publicat în anul 2008, a urmărit incidența apariției diabetului de tip I în urma imunizării cu vaccin HiB, antipoliomielitic, antipertussis și DTP (vaccin diftero-tetano-pertussis) în Danemarca, între anii 1990-2000[26]. Studiul a concluzionat faptul că vaccinurile sunt asociate cu o creștere statistică a riscului de apariție a diabetului de tip I. Rezultatele au mai indicat faptul că numărul de persoane vaccinate cu trei doze HiB, raportat la numărul de persoane care au dezvoltat diabetul de tip I este 1,23. De asemenea, studiul a indicat faptul că un copil ce are în familie încă un frate/soră cu diabet de tip I are șanse de 70-150 de ori mai mare de a dezvolta această afecţiune în urma vaccinării HiB. De asemenea, comparativ cu rata de 12/100.000 cazuri per an în grupul sănătos ce a primit trei doze de vaccin antipoliomielitic, grupul cu predispoziție genetică la diabet de tip I a avut o rată de 60 de ori mai mare: 720/100.000 cazuri per an.

Aşadar, avem şi o veste bună: nu toţi copiii se vor îmbolnăvi, ci doar aceia al căror profil genetic favorizează acel tip de afecţiune pe care o induce vaccinul, în acest caz diabetul de tip I. Cine îşi permite, poate să joace această ruletă rusească cu propriul copil, însă credem că mai întâi trebuie să fie informat asupra riscurilor, lucru care nu pare atât de important pentru instituţiile medicale din România.

(va urma)

 Veronica Grădinariu

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

[1] http://www.nvic.org/vaccines-and-diseases/Diabetes/diabetesmmrshots.aspx

[2] Kathleen R. Stratton et al, editors, Adverse Events Associated with Childhood Vaccines: Evidence Bearing on Causality, Washington, D.C.: National Academy Press, 1993, 153-154.

[3] Shoenfeld & Isenberg. Immunol Today 1989; 10(4): 123–126.

[4] Kivity et al. Trends Immunol 2009; 30(8): 409–414. Šipetić et al. Annals of Epidemiology 2003; 13(9): 645–651.

[5] Perricone et al. J Autoimmun 2013; 47: 1–16. Vera-Lastra et al. Expert Review of Clinical Immunology 2013; 9(4): 361-373.

[6] Perricone et al. J Autoimmun 2013; 47: 1–16. Shoenfeld & Agmon-Levin. J Autoimmun 2011; 36(1): 1–16.

[7] Stejskal & Stejskal. Neuroendocrinology Letters 1999; 20: 351–364. Cojocaru & Chicoş. Rom J Intern Med 2014; 53(3): 189–191.

[8] Schober et al. European Journal of Pediatrics 2008; 167(3): 293-297.

[9] Onkamo et al. Diabetologia 1999; 42(12): 1395–403. Silink M. Hormone Research 2002; Suppl 1:1–5.  Roche et al. Irish Medial Journal 2002; 95(4): 115–116. Elliman D. BMJ 1999; 318: 1159–1160.  Onkamo et al. Diabetologia 1999; 42(12): 1395–403. Silink M. Hormone Research 2002; Suppl 1:1–5.  Roche et al. Irish Medial Journal 2002; 95(4): 115–116. Elliman D. BMJ 1999; 318: 1159–1160.

[10] Karvonen et al. World Health Organization DIAMOND Project Group. Diabetologia 1993; 36 (10): 883–92.  Karvonen et al. Diabetes Mondiale (Diamond) Project Group. Diabetes Care 2000; 23(10): 1516–1526.

[11] Rousseau et al. Paediatric and Perinatal Epidemiology 2016; 30(2): 141–148.

[12] J. Barthelow Classen, “Childhood Immunisation and Diabetes Mellitus.” New Zealand M.J., 109 (May 24, 1996), 195.

[13] http://www.nvic.org/vaccines-and-diseases/Diabetes/juvenilediabetes.aspx

[14] Tishler & Shoenfeld. Isr Med Assoc J 2015; 6(7): 430–432.

[15] Coppieters et al. APMIS 2012; 120(12): 941–949.

[16] Singh B. J Autoimmun 2000; 14(1): 15–22.

[17] Classen & Classen et al. Infectious Diseases in Clinical Practice 1997; 6:449–54.

[18] Classen & Classen. British Medical Journal 1999; 318:193 ; 319:1133.

[19] Miller, N. Z. (2002). Vaccines: Are they really safe and effective?. Santa Fe, N.M: New Atlantean Press.

[20] Classen & Classen. Autoimmunity 2002; 35: 247-53; Classen & Classen. JPEM 2003; 16: 495-508.

[21] Wahlberg et al. Ann N Y Acad Sci 2003; 1005: 404–408.

[22] Classen & Classen. Autoimmunity 2002; 35: 247-53. Karjalainen et al. Eur J Clin Invest 1996; 26: 640-9. Kulmala et al. Diabetes 2000; 49: 48-58.

[23] Lee S. Adv Biosci Biotechnol 2012; 3(8): 1214–1224.

[24] Parent et al. Diabetes Care 1997; 20(5): 767–772.

[25] Rousseau et al. Paediatric and Perinatal Epidemiology 2016; 30(2): 141–148. Huppmann et al. Diabetes Care 2005;  28(5): 1204–1206.

[26] Classen JB. The Open Pediatric Medicine Journal 2008; 2: 7-10

Sursa: AICI-LINK

Lista de publicații a doctorului Jacob Puliyel este impresionantă.

Dr. Puliyel se află în prima linie de luptă cu lobby-ul puternic pro vaccinare, cu dovezi care neagă afirmațiile false despre beneficiile vaccinurilor pentru populatiile din Asia. Acestea includ: vaccinul HiB Influenza, vaccinul HPV Human Papilloma Virus și vaccinul pentavalent care include cinci virusuri.

Potrivit Ministerului Sănătăţii din India, 54 de bebeluşi au murit în 2013 la scurt timp după administrarea noului vaccin “pentavalent” – promovat cum că ar conferi imunitate împotriva a 5 microbi care cauzează boli: HiB Influenza, hepatita B, difterie, pertussis (tuse convulsivă) şi tetanus. Dar, în loc de a conferi imunitate, acest vaccin pune în pericol viața copiilor şi deviază fonduri deja limitate.

Dr. Puliyel a subliniat, folosind cifrele din ministerul sănătății, că

“dintre copiii vaccinați cu vaccin pentavalent 1 din 4.000 a decedat!”

“Dacă o cohortă de nou-născuţi din India de 25 de milioane este vaccinată cu vaccin pentavalent, 6.250 de bebeluși vor muri ANUAL din cauza efectelor adverse după imunizare. . . . Costul imens al pierderii de vieți de la [reacțiile adverse] ale vaccinului combinat pentavalent este greu de justificat.”

Dr. Jacob Puliyel a adăugat în continuare:

“Pentru ca un vaccin să fie introdus în programul național de imunizare, acesta trebuie să reducă povara bolii pentru a-și justifica costurile (analiza risc-beneficiu). Din păcate, vaccinul HiB nu îndeplinește aceste condiţii în Asia. În mod repetat, studiile asiatice au arătat că nu există o reducere a meningitei sau a pneumoniei la cei care au primit vaccinul.

După studiul Hib din Bangladesh, agenţiile internaţionale – printre care Johns Hopkins, Fundaţia Bill şi Melinda Gates, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Alianţa Globală pentru Vaccinuri şi Imunizare (GAVI)) – au lansat un comunicat de presă mincinos, afirmând că studiul ar fi arătat că vaccinul era util. Această poveste a fost demascată recent în British Medical Journal.

Este clar că vaccinul nu salvează nicio viață – ci doar înghite fonduri care ar fi putut fi utilizate pentru intervenții reale de salvare a vieții – cum ar fi furnizarea de apă potabilă curată.

O analiză în revista The Lancet a arătat că vaccinul pneumococic reduce doar 4 cazuri de pneumonie la 1000 de copii. Costul pentru vaccinarea a 1000 de copii ajunge la 12.750 de dolari. Tratarea celor 4 cazuri de pneumonie în India, folosind protocolul OMS, ar costa 1 dolar.”

În iulie 2017, dr. Jacob Puliyel a publicat în Indian Journal of Medical Ethics o nouă lucrare ştiințifică intitulată “Decese în urma vaccinului pentavalent şi clasificarea modificată a reacţiilor adverse postvaccinale“, din care cităm:

“Suntem preocupați de modificările efectuate de OMS asupra metodologiei de evaluare a evenimentelor adverse după imunizare (AEFI), care fac aproape imposibil ca evenimentele adverse (decese în acest caz) observate pentru prima dată în faza a IV-a (post-marketing) a studiilor să mai fie clasificate ca “asociate cauzal în mod plauzibil cu imunizarea”.
Succesiunea evenimentelor care au condus la această revizuire a clasificării cauzalității este revelatoare. Un vaccin pentavalent Quinvaxim (Crucell) a fost introdus în Sri Lanka la 1 ianuarie 2008. Patru luni mai târziu, după cinci decese cauzate de evenimente adverse postvaccinale, vaccinul a fost retras de guvern. Echipa OMS care a investigat aceste AEFI a raportat că în trei din cele cinci decese existase o asociere temporală plauzibilă cu vaccinarea, iar decesele nu au putut fi atribuite unor boli concomitente sau altor medicamente sau substanțe chimice. Folosind clasificarea Brighton, clasificarea standard a OMS pentru AEFI la acel moment, aceste trei decese trebuiau clasificate ca fiind “probabil” legate de imunizare. Cu toate acestea, această echipă a OMS care investiga decesele din Sri Lanka a scris în raport că au eliminat categoriile “probabil” și “posibil” din clasificarea Brighton și au concluzionat că AEFI erau “puțin probabil” să fie legate de vaccin. Această modificare ad libitum a clasificării Brighton a fost raportată în British Medical Journal.

În urma acestui incident, clasificarea AEFI a fost revizuită în mod oficial. În noul algoritm, decesele observate în timpul supravegherii post-marketing (după punerea pe piață) nu mai pot fi clasificate ca fiind “asociate cauzal în mod plauzibil cu vaccinul” dacă vaccinul nu a provocat o creștere semnificativă statistic a deceselor în studiile reduse, de fază 3. Dacă vaccinul a cauzat o creștere semnificativă a deceselor în micile studii controlate, vaccinul nu ar fi autorizat. După autorizare, toate decesele care se văd în faza extinsă post-marketing (după introducerea pe piață) sunt pur și simplu etichetate drept decese întâmplătoare sau neclasificabile. Orice întârzieri în a admite legătura cu vaccinarea pot duce la decese inutile, care ar putea fi evitate.”

Un articol în limba română este aici: https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/11/16/237-de-copii-au-murit-in-3-zile-dupa-vaccinul-pentavalent-numarul-este-in-crestere/

Cu privire la MODUL FRAUDULOS în care OMS a modificat metoda de clasificare a evenimentelor adverse postvaccinale pentru a MUŞAMALIZA decesele cauzate de vaccinuri şi a le face să dispară din statistici, vă invităm să urmăriţi prezentarea de mai jos:

Infograficele de mai jos sunt ideale pentru a fi inmanate doctorilor vostri!

Alte infografice

Flyer vaccin protest

Pesticide si celule fetale in vaccinuri

În ziua de azi, medicul introduce în computer 4-5 simptome şi apoi listează rapid reţeta de antibiotice şi alte chimicale sau se dau diagnostice doar după analizele de sânge complet aberante şi irelevante sau analizele de “anticorpi” la fel de aberante.

Vă invităm să vă faceţi o părere proprie despre deosebirea dintre anamneza medicală de atunci şi cea de acum!! Este incredibil, dar pe vremuri majoritatea medicilor aşa lucrau!!

Dacă din întâmplare cunoaşteţi vreun medic care să mai procedeze în prezent în acest mod atunci când pune un diagnostic, să ne comunicaţi şi nouă, am fi interesaţi să-l cunoaştem.

Decizia despre sanatatea copiilor apartine in exclusivitate parintilor.

Parintii decid din ce surse se informeaza pentru a lua deciziile cu privire la sanatatea propriilor copii.

Orice afirmatie cum ca “parintii trebuie sa isi ia informatiile exclusiv din surse oficiale” incalca OUG nr 181/2008 art3, alin (2) privind favorizarea liberii formari a opiniilor, intrucat trimiterea exclusiva catre o anumita sursa implica si interiorizarea recomandarilor acesteia.
Cf. art. 11 din Lg. 46/2003, „Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine şi o altă opinie medicală”. Metoda prin care pacientul alege sa faca aceasta (pe cale scrisa, orala ori virtuala) reprezinta un drept fundamental, iar sugestia de “informare exclusiva din surse oficiale” atinge acest drept conferit prin lege.

Cf. art. 30 (2) din Lg. 272/2004 „Părinţii au obligaţia să asigure copilului orientarea şi sfaturile” necesare şi poartă toată răspunderea asupra dezvoltării sale normale. Astfel, parintii sunt cei care poarta responsabilitatea integritatii fizico-psiho-motorie a copiilor lor, prin urmare o informare independenta despre vaccinare nu poate fi decat raspunderea exclusiva a parintelui.

Legislatia vaccinarii

ORDONANTA Nr. 53 din 30 ianuarie 2000 privind obligativitatea raportarii bolilor si a efectuarii vaccinarilor

Inscrierea la gradinita si scoala nu depinde de efectuarea vaccinurilor

Proiectul legii vaccinării obligatorii: Pune în pericol sănătatea copiilor, este ilegal și abuziv

Ministerul Sănătății a încălcat legea transparenţei decizionale

Pro Decizii Informate – Conferinta de presa despre proiectul de lege privind obligativitatea vaccinarii

Avocat Dr. Gheorghe Piperea despre proiectul de lege a vaccinarii

Informatii despre cum se refuza vaccinurile

Cum se poate refuza vaccinarea copiilor

Declaratie refuz vaccinare standard

Informatii despre cum se raporteaza vatamarile postvaccinale (RAPI)

Puteti raporta DIRECT efectele adverse ale vaccinarii

Metodologie RAPI

Fisa RAPI

Analiza RAPI 2010

Alte informatii legale utile

HG 1252/2012 privind aprobarea Metodologiei de organizare si functionare a creselor si a altor unitati de educatie timpurie anteprescolara

ORDIN Nr 5298 1668 din 7 septembrie 2011

Legislatie confidentialitate secret medical

Document foarte important!!!

ORDIN nr. 5.057 din 26 august 2015 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului şi al ministrului sănătăţii nr. 5.298/1.668/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind examinarea stării de sănătate a preşcolarilor şi elevilor

Ordin 1725 Ministerul Sanatatii despre infiintarea Comitetului National de Vaccinologie

Inscrierea la gradinita si scoala nu depinde de efectuarea vaccinurilor

Vaccinarile NU pot fi obligatorii in Romania

Bexsero – vaccin antimeningococic B (rezumat raport public european de evaluare)

Buletin de Farmacovigilenta nr. 1/2015

Hexacima – Rezumatul caracteristicilor produsului

Prospect BCG SSI in romana

Prospect Hexaxim

Hexaxim pentru Kazahstan – Apel la raportarea de efecte adverse si monitorizare suplimentara!

ProQuad – Vaccin ROR+V (rujeola, oreion, rubeola + varicela)

Prospect Priorix romana

Prospect_Cervarix_romana

Prospect_INFANRIX_HEXA_romana

Rezumatul caracteristicilor produsului BCG romana

Rezumatul caracteristicilor produsului MMRVAXPRO romana

Rezumatul caracteristicilor produsului Priorix romana

Rezumatul caracteristicilor_HEXYON_romana

RCP Gardasil in romana Cum sunt antrenati medicii sa manipuleze parintii ca sa accepte vaccinurile!!

Ghid de comunicare pentru cresterea acceptarii programelor de vaccinare la copii

In limba engleza:

Prospect BCG in engleza

Prospect BCG in engleza-2

Prospect_M-M-RVAXPRO_engleza

Prospect_MMRII-Merck-engleza

Prospect_ENGERIX_B_engleza

Prospect_Hexacima_engleza

Prospect_INFANRIX_HEXA_engleza

Prospect_INFANRIX_PENTA_engleza_nu_mai_e_autorizat

Prospect_PRIORIX_anexa_1_engleza

Prospect_Rotarix_engleza

Prospect_Synflorix_engleza

Prospect_Twinrix_Paediatric_engleza

Raport Confidential GSK catre Autoritatile Competente 2011

Merck False Claims Act

OMS – Polio paralitica asociata cu vaccinul (VAPP) si virus polio derivat din vaccin (VDPV) Feb2015

In limba germana:

Prospect Infanrix Hexa

Prof Dr Rüdiger Zuck – Gutachten zum Impfbeschluss