În anul 2012, cercetătorii Robert M. Davidson și Dr. Stephanie Seneff au publicat în revista ENTROPY o lucrare științifică având titlul: Calea inițială comună pentru inflamație, boală și moarte subită (The Initial Common Pathway of Inflammation, Disease, and Sudden Death, ENTROPY, 14, 1399-1442; doi:10.3390/e14081399).
Lucrarea poate fi citită aici: The Initial Common Pathway of Inflammation Disease and Sudden Death – Entropy 2012
Cităm mai jos din rezumatul lucrării.
3. Discuție
Termenii “anafilaxie” și “alergie” au fost creați de Charles Richet în 1901, respectiv de Clemens von Pirquet în 1906.
Când Charles Richet a încercat să vaccineze câini împotriva otrăvii de meduză (Physalia), a provocat o reacție violentă care a ucis rapid câinii după o a doua injecție. Aceste rezultate au fost ulterior reproduse cu tentaculele anemonei marine (Actinia equina). În mod remarcabil, anumiți câini nu au prezentat efecte negative evidente și au supraviețuit atunci când primiseră doar o singură injecție. Dar atunci când o injecție de “rapel” a fost administrată la 3-4 săptămâni după prima doză sensibilizantă (sau pregătitoare), animalele au prezentat imediat simptome grave de șoc: vărsături, diaree cu sânge, dispnee, incontinență, hipotensiune, sincopă, inconștiență, asfixie și deces, în decurs de 15-30 de minute. Pentru această reacție, Richet a folosit termenul latin anafilaxie sau anti-protecție, deoarece rezultatul a fost contrar protecției pe care ar fi trebuit să o ofere vaccinul.
În alte experimente cu numeroase alte specii, inclusiv pisici, iepuri și cai, Richet a arătat că anafilaxia este un răspuns universal al sistemului imunitar [237-239,289]. În 1907, Richet a demonstrat și ceea ce se numește anafilaxie pasivă. De asemenea, el a stabilit o relație între leucocitoză și anafilaxie. În 1913, când a primit premiul Novel, Richet și-a încheiat prelegerea afirmând că “anafilaxia este un mecanism universal de protecție [sic] împotriva pătrunderii substanțelor eterogene în sânge, de unde nu pot fi eliminate.”
La sfârșitul anilor 1800, un fenomen anafilactic similar, boala serică (“Serum-Krankheit“) apărea frecvent la copii supuși primelor preparate conservate în masă injectate hipodermic sub formă de ser împotriva scarlatinei, tetanosului și difteriei. Simptomele observate includeau urticarie, eritem, atacuri de durere, mâncărime și, în cele mai grave cazuri, semi-sincopă, cu greață, vărsături, hipertermie, edem pe toată suprafața pielii și urticarie generalizată.
Pediatrul vienez Clemens von Pirquet a introdus în 1906 termenul derivat din latină “alergie”, pentru a descrie mai bine această “reactivitate modificată” la serurile vaccinale.[290] Prin aceasta, el a vrut să descrie, în general, o schimbare a reactivității organismului, și anume în timp, calitate și cantitate. Înainte de apariția vaccinării, alergia în masă, precum boala serului, era necunoscută.
Potrivit alergologului Warren Vaughan, “boala serică este o boală provocată de om. Dacă nu ar fi existat seruri de tratament și dacă nu ar fi existat niciun fel de seringă hipodermică cu care să introducem materialul sub piele, nu ar exista o boală serică.” Prin urmare, boala serică este boală iatrogenă.[290,291]