In Berlin (Germania) a avut loc de curand a 4-a Conferinta Nationala a Vaccinarii.
Asociatia Libertas & Sanitas ofera de foarte multi ani informatii independente si critice despre vaccinare si a avut propriul stand la aceasta conferinta, cu materiale foarte importante despre mitul si realitatea vaccinarii.
Libertas Sanitas e.V.
Forum pentru problematica vaccinarii, sanatate si un viitor mai bun
Libertas Sanitas a prezentat la aceasta conferinta Cartea neagra a vaccinarii.
Aceasta brosura are 88 de pagini, contine si comenteaza exclusiv informatii din surse oficiale.
Din motive evidente, azi va voi traduce la inceputul acestui articol materialul despre difterie. Retineti, este vorba de comentarii facute strict la publicatiile autoritatilor medicale germane si argumentele se refera la modul de abordare oficial 😉
TEORIE OFICIALA
“Virulenta patogenului difteriei este data de toxina difterica… Profilaxia consta in imunizarea activa cu vaccinul toxoid.“
Institutul Robert Koch – Brosura pentru medici, Difterie, www.rki.de, actualizat 15.12.2009
(RKI-Ratgeber für Ärzte, Diphtherie, wwwk.rki.de, Stand 15.12.2009)
COMENTARIU
Intrucat vaccinul ofera in mod oficial “imunizare” fata de toxina difterica, nu exista asa-zisa imunitate de turma. Ca atare, este de neinteles faptul ca se vaccineaza impotriva toxinei, in timp ce bacteria respectiva se poate imprastia nestingherita si poate produce toxina in orice organism.
TEORIE OFICIALA cu limite
“Printr-o terapie concomitenta cu antibiotice, microbii care produc toxinele sunt eliminati … Imunitatea obtinuta cu vaccinul toxoid previne in mare masura imbolnavirile, insa nu infectia sau colonizarea, astfel incat si vaccinatii pot fi purtatorii microbului” [atentie! purtatorii microbului sunt in teoria alopata contagiosi! – n.a.]
Institutul Robert Koch – Brosura pentru medici, Difterie, www.rki.de, actualizat 15.12.2009
(RKI-Ratgeber für Ärzte, Diphtherie, wwwk.rki.de, Stand 15.12.2009)
COMENTARIU
Transmiterea bacteriei nu poate fi prevenita prin vaccinare.
In caz de suspiciune de difterie, vaccinatii trebuie sa primeasca deci antibiotice.
In aceste conditii, este uimitor ca in Germania (si peste tot), difteria este extrem de rara pana la inexistenta. O fi oare o consecinta a vaccinarii?
Sa ne uitam de pilda la urmatoarea statistica:
Rata de incidenta la difterie in Italia (1952-1987)
Biskin u.a., Epidemiology of pertussis in a developed country with low vaccination coverage:
the Italian experience, Pediatric Infectious Diseases Journal 1962; 11: S. 653-6
Articolul citat mai sus se refera la tusea convulsiva, dar include si acest grafic despre difterie.
• Pana in 1962 in Italia nu au fost efectuate vaccinuri impotriva difteriei.
• Intre 1952-1962, deci fara niciun vaccin, cazurile de difterie scazusera cu 83 %.
(de la 30/100.000 la aprox. 5/100.000 cazuri).
• Dupa introducerea vaccinarii obligatorii avem o incetinire a scaderii cazurilor de difterie!!
• Cu o masura medicala eficienta ar fi fost de asteptat o accelerare a scaderii cazurilor.
• Autorii afirma ca boala ar fi fost “eradicata” la 5 ani dupa introducerea vaccinarii. De ce trebuie sa credem ca incidenta nu ar fi scazut la fel si fara vaccinuri?
• Ce inseamna “eradicare”? Autorii vorbesc de “eradicare” cand in 1968 incidenta era inca de 2 la 100.000 de locuitori. Pentru Germania asta ar fi insemnat 1.600 de cazuri!
• Este evident ca pe atunci estimarea riscurilor era altfel, ca si la pojar.
REALITATE
Informatiile pentru stabilirea morbiditatii si mortalitatii au frecvent dezavantajul ca nu contin date relevante despre inceputul campaniilor de vaccinare si despre ratele exacte de acoperire vaccinala, mai ales la adulti.
Iata si un prim studiu reprezentativ despre statutul vaccinal al adultilor in Germania:
Bader/Egler, Initiative pt cresterea acceptarii vaccinurilor in Schleswig-Holstein.
Protectia vaccinala la adulti, BGesBl. 12/2004 (Buletinul Federal de Sanatate), pag. 1204-15
Statutul vaccinal actual al adultilor cu privire la tetanus si difterie este mai solid decat acum 10 ani; cu toate acestea 28,6% din populatie ar fi inca “neprotejati” fata de tetanos, iar 42,9% nu au facut in ultimii 10 ani niciun vaccin antidifteric.
Poethko-Müller / Schmitz, Statutul vaccinal al adultilor in Germania, Buletin Federal de Sanatate 5/6/2015
(Poethko-Müller / Schmitz, Impfstatus von Erwachsenen in Deutschland, BgesBl. 5/6/2015)
COMENTARIU
Din tabelul de mai sus se vede clar cat de mica este acoperirea vaccinala in Germania.
Grupa de referinta cuprinde ca. 50 milioane de adulti. 11,3% (deci ca. 5,65 milioane) nu au primit niciodata vreun vaccin antidifteric.
7,7% (deci aprox. 3,85 milioane) nu au fost primovaccinati cu toate vaccinurile.
42,5 % (deci ca. 21,25 milioane) nu au niciun fel de protectie vaccinala dupa criteriile oficiale (vaccin sau rapel in ultimii 10 ani).
Cu toate acestea, Oficiul Federal de Statistica German a inregistrat timp de 22 de ani inainte de realizarea studiului (1981-2002) doar 29 de cazuri de difterie, deci in medie 1,3 imbolnaviri pe an. Toate acestea in ciuda faptului ca vaccinul NU ofera “imunitate de turma” si vaccinatii pot fi purtatorii microbului (vezi mai sus). Ce parere aveti de aceste paradoxuri? Sa va ganditi la aceste cifre cand cineva va mai arata drobul de sare 
* * * * * * * * * *
Completam acum cu informatii de pe un site francez:
Difteria este un alt exemplu frapant al disparitiei unei boli inainte de vaccinarea sistematica. In Australia, inca din 1923, K.R. Morre remarcase ca difteria regresase in acelasi ritm in localitatile cu vaccinare recomandata ca si in localitatile unde nu se vaccinase. Studiul sau a aparut in Buletinul Ministerului de Igiena Publica in 1926. De atunci, statisticile OMS au aratat o descrestere identia in Germania, Ungaria, Elvetia, Polonia si SUA.
Cat despre Japonia fara vaccinuri si Canada cu vaccinuri, incidenta nu este aceeasi, dar descresterea numarului de cazuri este totusi spectaculoasa. Intre 1944 si 1952, Japonia, care incepuse o campanie de vaccinare, a stopat campania in urma a 40 de “accidente vaccinale cu consecinte fatale” [ce frumos redenumesc ei intotdeauna genocidul vaccinal – n.m.]. In ciuda stoparii campaniei de vaccinare, declinul bolii a fost remarcabil, fiind inregistrate de 11-15 ori mai putine cazuri (morbiditate si mortalitate), chiar in perioada cand Japonia inca suferea de pe urma consecintelor infrangerii in cel de-al doilea razboi mondial: subnutritie si saracie extrema. QED. Vaccinurile nu au nicio influenta pozitiva.
Dupa cum descrie Fernand Delarue in cartea sa Intoxicarea vaccinala, «daca vaccinarea a parut sa faca miracole in Canada, atunci nevaccinarea a facut si ea miracole in Japonia».
In Franta, intre 1945-1950, numarul de decese a scazut de la 1839 la 121 la copiii intre 1-14 ani (vaccinati) si de la 517 la 34 la copiii sub 1 an (nevaccinati). Avem aici un declin de 93% in ambele cazuri! Declinul natural al difteriei este considerat meritul vaccinarii, in realitate este vorba de un fenomen spontan de regresie epidemica in toate tarile europene, fie ca se vaccina, fie ca nu.
In graficul de mai jos se poate vedea clar ca nici in Anglia si Tara Galilor vaccinarea antidifterica nu a avut vreun efect benefic asupra scaderii incidentei.
* * * * * * * * * *
Haideti sa vedem acum ce ne spun sursele oficiale despre istoria vaccinarii antidifterice.
In Biblioteca Nationala de Medicina Americana gasim povestea descoperirii “antitoxinei miraculoase”; acolo ni se spune ca antitoxina fusese inventata ca si antidot impotriva simptomelor difteriei, dar doctorii au recunoscut potentialul profilactic (cum ?!?!?) si au inceput sa administreze antitoxina tuturor celor care venisera in contact cu vreun om “infectat”.
Acum devine interesant. Ni se spune ca “o injectie conferea imunitate pentru aproximativ trei saptamani“. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand citesc asemenea enormitati nu mai stiu daca sa rad sau sa plang.Apoi, se admite deschis (probabil ca aveau atat de multe cazuri incat lucrurile nu mai puteau fi musamalizate) urmatoarea realitate:
“Ca si multe alte miracole, antitoxina a venit cu un impediment: boala serica. La anumiti pacienti, injectarea antitoxinei ducea la o reactie imuna caracterizata prin febra, urticarie, inflamarea ganglionilor si dureri articulare. In 1905, pediatrii austrieci Clemens E. von Pirquet si Béla Schick au publicat rezultatele investigatiilor lor asupra acestui fenomen, in lucrarea lor intitulata “Boala serica” (Serum Sickness).
Cercetarile lor au demonstrat ca pacientii injectati in mod repetat cu serul antidifteric sufereau nu numai accese de boala mai puternice cu fiecare injectie succesiva, dar in unele cazuri injectia cu antitoxine cauza socuri anafilactice periculoase. Ceea ce experimentau pacientii era de fapt o reactie alergica la proteinele de cal prezente in serul antidifteric. (Von Pirquet si Schick au inventat termenul de “alergie” in 1906.)“
Nu mai e nevoie sa combatem nimic, sursa oficiala ne spune de data asta tot ce e nevoie sa stim, nu-i asa? Trebuie doar sa citim si sa gandim.
Iata din alta sursa guvernamentala informatii despre cum era produs “miraculosul” vaccin antidifteric:
1. Oamenii de stiinta cultiva in laborator bacteria care cauzeaza difteria si recolteaza toxina.
Comentariu: Pe ce fel de cultura se cultiva? S-au facut si experimente de control ca sa se demonstreze daca nu cumva conditiile de laborator cauzau efectele puse in carca bacteriei? Cum si unde s-a publicat si demonstrat stiintific ca bacteria cauza difteria? Cum se recolta toxina?
2. Apoi, cercetatorii injectau toxina difterica in cai. Ca raspuns imun, sangele animalului produce antitoxina difterica.
Comentariu: Cum si unde a fost demonstrat si publicat ca un cal dezvolta imunitate la toxine? Cum si unde a fost demonstrat ca reactia calului era “raspuns imun” si nu doar o reactie alergica normala de imbolnavire la injectia cu material genetic strain? Unde s-a demonstrat ca un cal devine imun la otrava?
Comentariu Dr. Johann Loibner: “Toxicologul german Louis Lewin a reusit […] sa darame ipoteza conform careia organismul uman ar fi capabil sa produca antitoxine. Citat Lewin: “Nu exista absolut nici o otrava cunoscuta chimic care sa poata fi introdusa animalelor si sa provoace in sange producerea unui antidot care a) sa contracareze efectul otravii sau b) sa previna efectul vreunei otravi. In experimentele mele am demonstrat printre altele pe exemplul ariciului, despre care se stie ca are o rezistenta innascuta impotriva unor otravuri, ca aceasta capacitate nu se afla in sange si ca un ser obtinut din sangele ariciului si injectat altor animale nu le protejeaza pe acestea de o otrava la care ariciul ar supravietui… Nu exista nici un alcaloid si nici un glicozid, nici o substanta otravitoare de oricare alta natura cunoscuta din categoria substantelor anorganice sau organic-sintetice care sa poata fi prevenite prin serologie.” (Louis Lewin, Otravuri si otraviri, a 6-a editie, 1992, Ed. Haug; Gifte und Vergiftungen, 6. Aufl. 1992, Haug-Verlag).”
3. Oamenii de stiinta colecteaza sange de la cai si separa serul bogat in antitoxine.
Comentariu: Cum il separau, cu ce tehnici? Cum se asigurau ca serul nu era contaminat? Unde sunt publicate experimentele de control?
4. Apoi, cercetatorii purificau serul cu antitoxina pentru a-l utiliza ca medicament pentru oameni.
Comentariu: Cum il purificau? Cum se asigurau ca serul nu era contaminat? Unde sunt publicate experimentele de control?
* * * * *
Si acum, mai multe detalii din istoria vaccinului antidifteric, explicate de medicul naturopat Patrick Rattigan.
In anii treizeci, din cauza numarului de cazuri de difterie aparute la persoanele vaccinate, a fost necesar sa se introduca practica re-diagnosticarii [cunoastem de la polio – n.m.]. Persoanele incomode, cum ar fi medicul militar de la Wath-On-Dearne, nu erau deloc de folos, cu comentarii de genul: “Unde s-a imunizat cel mai mult, acolo au cele mai multe cazuri de difterie.“[1]
In 1927, Ministerul Sanatatii din SUA a venit cu ideea de a folosi “testul de cobai” pentru a reduce rusinea: la pacientii cu difterie evidenta trebuia sa se demonstreze ca aveau in nas sau in gat bacili difterici suficient de puternici pentru a ucide un cobai (!?!?!?).
Intrucat aproape 40% dintre pacienti cu difterie nu aveau bacteria, iar restul puteau foarte bine sa nu aiba bacili suficient de puternici pentru a ucide un cobai si tinand cont si de faptul ca testul de cobai era total nesigur, respiratia suieratoare a victimelor (wheezing) a avut efectul foarte binevenit de a oferi posibilitatea de a-i re-diagnostica pe vaccinatii care faceau difterie, punand diagnostic de “amigdalita” sau “durere in gat” [rosu in gat??? – n.m.].O mana de ajutor in frauda a dat-o si testul Schick. Din surse oficiale aflam urmatoarele despre cum functiona acest test Schick. Va las pe voi sa ganditi cu propriul cap despre “stiintificitatea” acestui test:
Doctorii injectau o cantitate mica de toxina difterica intr-o solutie salina (1/50 din doza minimala letala pentru un cobai) in bratul pacientului care urma sa fie testat [?!?!?!]. Pe post de control, celalalt brat era injectat cu aceeasi cantitate de toxina intr-o solutie salina, mixata cu suficienta antitoxina incat sa neutralizeze efectul [?!?!?]. Intre 24-48 ore, pacientii care nu fusesera niciodata expusi la difterie prezentau o roseata la locul de injectare a toxinei, in timp ce corpul construia raspunsul imun la substanta neobisnuita. Acest test “pozitiv” Schick identifica pacientii care urmau sa beneficieze de pe urma unei doze de ser preventiv de antitoxina.
Testul Schick fusese dezvoltat de intreprinzatorul Béla Schick si apoi interzis in Austria, tara lui de bastina, datorita plangerilor parintilor cum ca acest test le ucidea copiii. Dupa ce testul a fost interzis in Europa, Schick “… l-a adus in America, unde stia ca doar concernele medicale lipsite de scrupule domina domeniul de sanatate. O recolta bogata a fost promisa si tehnica de presiune obisnuita a fost pornita, iar publicul exploatat a fost folosit si abuzat din nou… Testul Schick si antitoxina difterica continua sa distruga vieti in timp ce oficialii nostri alesi si protectori publici (?) inchid ochii.“[2]
Dupa ce acest test periculos, total fraudulos si frecvent letal a fost „spalat” de baietii cu drogurile din SUA, Schick a putut sa-l importe iar la re-diagnosticienii primitori din Europa, unde, in combinatie cu testele de cobai, a adus bani frumosi cauzei vaccinarii. Astfel, in Birmingham 70% din cazuri au fost re-diagnosticate. “Din 441 inregistrati cu difterie in 1933, 285 au fost in cele din urma diagnosticati cu amigdalită.“[3]
Dr. JH Parish, angajat la producatorul de vaccinuri Wellcome Research Laboratories [precursorul firmei GlaxoSmithKline!! – n.m.], a sugerat ca difteria „aparenta” ar trebui “diagnosticata ca amigdalita la cei care ies negativ la testul Schick.”[4] Pentru a contracara problema antitoxinei difterice letale, re-diagnosticienii au fost din nou angajati, de data aceasta pentru a veni cu o versiune revizuita a statisticilor mortalitatii infantile de la difterie.
Inainte de introducerea antitoxinei in 1895, diagnosticul de difterie era pus doar pe baza de simptome clinice, deci cei care murisera de difterie au fost inregistrati ca decese datorate difteriei. Din 1895, diagnosticul a inceput sa fie pus pe baza probelor luate din gat. Intrucat foarte multe victime nu prezentau bacteriile necesare diagnosticului, s-a considerat ca murisera din alte cauze, iar statistica arata un declin clar al numarului de decese de difterie dupa introducerea antitoxinei in 1895 [acelasi truc ca si la polio: redefinim boala, schimbam criteriile de diagnosticare si gata si „declinul” bolii in urma vaccinarii – n.m.].
Ca un stimulent suplimentar pentru industria difteriei, oamenii sanatosi ieseau uneori pozitivi la test, cu bacterii de difterie in nas sau in gat; despre acele persoane se spunea ca, desigur, “supravietuisera difteriei datorită eforturilor medicilor dedicati”. «Ca urmare a acestei schimbari de perspectiva, cazurile de dureri in gat usoare sunt acum clasate ca difterie – cazuri care se vor vindeca in orice caz, indiferent de tratament; si astfel fatalitatea difteriei va fi redusa in consecinta. »[5]
Germania a inceput vaccinarea obligatorie antidifterica in 1939. Cand s-au epuizat dozele de vaccin s-au inregistrat 150.000 de cazuri de difterie.[6]
Rezistenta francezilor fata de vaccinare a fost incheiata de catre ocupatia germana, ceea ce a dus la 47.000 de cazuri de difterie.[2]
Norvegia a refuzat vaccinul si a avut 50 de cazuri de difterie.[6]
Rezistenta francezilor fata de vaccinare a fost incheiata de catre ocupatia germana, ceea ce a dus la 47.000 de cazuri de difterie.[2]
Norvegia a refuzat vaccinul si a avut 50 de cazuri de difterie.[6]
QED.
~~~~~~~~
Referinte:
1. South Yorks Times, Mar 11 1938
2. The Poisoned Needle McBean E., 1974
3. Birmingham Infectious Disease Hospital report 1932
4. Lancet Mar 16 1935
5. Lancet Nov 14 1909
6. Vaccines do not Protect, McBean E.
Referinte:
1. South Yorks Times, Mar 11 1938
2. The Poisoned Needle McBean E., 1974
3. Birmingham Infectious Disease Hospital report 1932
4. Lancet Mar 16 1935
5. Lancet Nov 14 1909
6. Vaccines do not Protect, McBean E.