Medicul german Christian Samuel Friedrich Hahnemann (1755-1843) este întemeietorul homeopatiei moderne, iar anul oficial de constituire al acestui sistem medical este 1796.
De fapt originile homeopatiei se trag cu mult mai înainte, încă din secolul al V-lea î.e.n. Medicul grec Hippocrates, părintele medicinei, a fost cel care a spus primul că ’boala nu este dată de zei, ci este o consecință a anumitor influențe naturale, iar pacientul trebuie încurajat să-și activeze propriile puteri spre vindecare … boala poate fi înlăturată prin remedii care produc simptome asemănătoare’. Hippocrates poate fi considerat adevăratul ctitor al homeopatiei, afirmând că ‘maladia este provocată de asemănători și tot prin administrare de asemănători readuce bolnavul din starea sa de boală în starea de sănătate’. Astfel, pentru prima oară a fost formulată ideea legii similitudinii. Hippocrates a fost inventatorul ’observației clinice’, care trebuie sa fie extrem de minuțioasă și orientată către o înțelegere holistică a omului bolnav. Tot el a formulat cele trei orientări fundamentale în arta medicinei: legea contrariilor, similitudinii și natura vindecătoare. Acest lucru însă a fost ignorat o lungă perioadă de timp.
Un alt mare promotor al homeopatiei a fost alchimistul elvețian Paracelsus (1493-1541), care a trezit din nou la viață vechile ‘învățături grecești’. Textele sale medicale confirmă din belșug caracterul homeopatic al medicinei acestuia. El a promovat ideea că ‘se poate trage concluzia despre capacitățile de vindecare ale unei plante medicinale după apariția exterioară a ei – ‘Signatura’ zeiască’. Ca exemplu, Rodopasca (Chelidonium majus) se folosea în afecțiuni ale ficatului și vezicii biliare, deoarece sucul ei galben seamănă cu fierea. Paracelsus a menționat că bolile nu provin de la puteri tainice, ci din cauza anumitor factori externi, ca alimentele stricate și apa. Paracelsus susținea că toate plantele și metalele conțin substanțe active, care pot fi prescrise în anumite boli. Ca cercetător al multor substanțe în efectul său curativ, și ca aprobator al regulei de asemănare a lui Hippocrates ‘Similia similibus curantur’ el devenise persoana cheie în privința dezvoltării homeopatiei. Lui Paracelsus îi aparține celebra frază ‘orice substanţă este şi otravă şi medicament, şi numai doza face deosebirea dintre ele’.
Samuel Hahnemann, îngrozit de metodele numite de el ‘barbare’ folosite pe acele timpuri (exsanguinările excesive, provocarea brutală a vomelor și curele de laxative, care deseori se terminau tragic pentru pacient; iar medicamentele puternice făcute din plumb, mercur sau arsenic otrăveau pacientul), era în căutarea unei medicini mai blânde și mai umane.
Primele experimente în folosirea scoarței de copac de China Hahnemann le-a făcut asupra lui însuși, apoi a lărgit aria experimentelor asupra familiei, prietenilor și unui grup de discipoli. Astfel, în baza rezultatelor obținute, în 1811 a fost publicată Materia Medica Pura, iar principiile homeopatiei au fost relatate în Organon în 1810. Acolo Hahnemann ne vorbește despre Energia Vitală, care păstrează echilibrul organismului, iar când stresul este foarte intens sau îndelungat, sau când Energia Vitală este deficitară, se instalează boala, iar vindecarea are loc printr-o reacție pozitivă a Energiei Vitale, stimulată de remediul homeopat potrivit, și este proporţională cu Energia Vitală rămasă în organism.
Deci Hahnemann este cel care a descoperit legile terapeutice ale homeopatiei, prin experimentarea substanțelor pe oameni sănătoși, ținându-se seama de emoțiile omului, minte și trup, ca o unitate întreagă. Hippocrates, Paracelsius, Avicena au intuit același lucru, însă Hahnemann a fost cel care a redescoperit homeopatia și a elaborat un sistem știintific, aducând-o la nivelul unei adevărate arte a vindecării.
Sursa AICI